alfabet pur fonetic precum cel al IPA (Asociaţia Fonetică Internaţională), în care fiecare simbol indică un anumit sunet şi nu altul, nu ar permite nicio ambiguitate. Dar, în timp ce un atare alfabet serveşte în mod admirabil scopului în cadrul unei lucrări de ordin tehnic, acesta face uz de mai multe litere decât cele 26 ale alfabetului latin, iar simbolurile necunoscute îl pot cu uşurinţă încurca pe cititorul obişnuit. Propun, în acest sens, adoptarea unui compromis, şi anume literele a căror valoare sonoră aproximativă este foarte puţin probabil să fie serios confundată de către cititorul englez sunt lăsate singure, dar pentru anumite sunete transcrise diferit în limbile europene şi în engleză chiar, se vor utiliza unele diacritice şi combinaţii speciale de litere. Semnele utilizate pentru aceste cazuri speciale sunt indicate mai jos, în ultima coloană.

 

(Semnele convenţionale din ultima coloană corespund celor adoptate la Congresul Mondial Romani din 1990, cu excepţia sunetului dź, în cazul căruia congresul a optat pentru o altă reprezentare grafică.){7} Ultimele remarci de făcut în privinţa transcrierii fonetice a limbii romani sunt acelea că, acolo unde este necesar, vocalele lungi vor fi indicate printr-o linie aşezată deasupra vocalei (ā etc.), iar accentul va fi marcat printr-un accent ascuţit deasupra vocalei accentuate, ca în cazul lui é.

Lingvistica comparată furnizează într-adevăr o mare bogăţie de informaţii în legătură cu obârşia dialectelor ţigăneşti, chiar dacă nu oferă nicio garanţie în ceea ce priveşte genealogia ţiganilor. Acum 200 de ani s-a înţeles pentru prima dată că limba romani trebuie să fie de origine indiana, din cauza asemănărilor dintre vocabularul ei şi cel al unor graiuri indiene. Anii care s-au scurs au adus multe clarificări, deşi nu s-a ajuns la certitudini. Întrucât atât de multe lucruri depind de deducţia lingvistică, este la fel de oportună trecerea în revistă a tehnicilor lingvisticii comparate, bazate pe toate cele trei aspecte principale ale limbii: sunete, structură şi lexic.

La stabilirea afinităţilor dintre limbi, două dintre cele mai importante indicii sunt: caracterul comun al vocabularului fundamental şi asemănarea în ceea ce priveşte structura gramaticală. Al treilea indiciu îl reprezintă regularitatea corespondenţe; sunetelor, şi anume consistenţa relaţiilor între sunete la cuvintele cu sensuri corespondente în ambele limbi, astfel că, de regulă, un anumit sunet dintr-o limbă devine un alt sunet în cealaltă.

E de la sine înţeles că două limbi strâns înrudite vor avea un număr mare de cuvinte asemănătoare. Cantitatea nu este totuşi aspectul principal: importantă este îndeosebi studierea cuvintelor conservatoare cu sens de bază, cel mai puţin probabil de a fi fost împrumutate din altă parte. Aceste elemente conservatoare ale lexicului includ pronumele personale (eu, tu etc.), verbe care exprima activităţi de bază sau stări (de ex. a bea, a vedea, a dormi), adjective desemnând însuşiri elementare (de ex. mic sau fierbinte) sau substantive reprezentând lucruri cu arie mare de răspândire (ex. apă sau om), părţi ale corpului (ex. păr, cap, nas) sau rude de sânge (precum frate, tată, soră).

În ceea ce priveşte particularităţile gramaticale, morfologia unei limbi (şi anume modificarea cuvintelor individuale prin flexiune sau modificări ale vocalei din rădăcină) este mult ma. conservatoare decât sintaxa ei (construcţia locuţiunilor şi a frazelor). Când dăm peste asemănări de ordin morfologic, de exemplu la declinarea substantivelor sau la conjugarea verbelor, ar fi exagerat să le punem pe seama întâmplării şi e foarte puţin probabil (dar nu şi imposibil) ca ele să fie rezultat al împrumutului. Nu putem fi mai categorici de atât, întrucât, în ultimă instanţă, nu exista nimic ce nu poate fi răspândit dincolo de barierele lingvistice.

Dacă la limba romani şi la anumite limbi din India aplicăm cele trei teste privind raporturile de evoluţie: comunitatea vocabularului de bază, similaritatea structurii gramaticale şi regularitatea corespondenţei de sunete, toate rezultatele vor sugera o origine unitară.

Următorul tabel reprezintă o mostră a comunităţii de lexic, pe bază de cuvinte importante, de largă utilizare. (în acest stadiu, doar sanscrita şi hindi{8} sunt citate ca reprezentând limbile din India; urmează a se stabili ulterior care dintre aceste limbi indice are cele mai mari afinităţi cu limba romani.)

Asemănările dintre sanscrită sau hindi şi limba romani în cadrul acestor exemple extrase din vocabularul de bază sunt clare, cu excepţia poate a cuvintelor pentru noţiunile de frate şi soră, la care vom reveni mai târziu. Lista ar fi putut fi mult mai lungă. Fiecare din cele trei dialecte romani conţine 500 de cuvinte sau mai multe, a căror origine indică poate fi mai uşor recunoscută.

 

 

Înainte de a urmări a doua şi a treia pistă de indicii – aparatul gramatical şi mutaţiile de sunet – este necesar să aruncăm o privire de ansamblu asupra grupului de limbi indo-ariane. În cadrul marii familii de limbi cunoscute şi sub denumirea de indo-europene, ce cuprinde majoritatea limbilor din Europa şi pans în Asia Centrală, grupul principal de limbi, cel mai estic, este cunoscut sub numele de indo-iranian şi este format din subfamiliile de limbi indo-ariane şi iraniene. Din indo-ariani sau inzi s-au desprins cândva unii dintre vorbitorii indo-europeni (păstorii nomazi cunoscuţi în istorie sub denumirea de arieni) care, după ce generaţii la rând au migrat din stepele eurasiatice spre răsărit, în mileniul II Î.C., sau poate mai devreme, au pătruns în nordul subcontinentului indian. Cea mai veche formă de limbă indo-ariană este consemnată în textele sacre ale Vedelor şi dintr-unul din dialectele care stau la baza sanscritei din Vede a evoluat sanscrita clasică, cu vasta ei literatură. Această primă perioadă este cunoscută ca indo-ariana veche. Sanscrita clasică a devenit o limbă păstrată în mod artificial, fiind scrisă după canon: în ea nu apar dialecte şi nici divergenţe de ordin geografic, dezvoltarea cronologică fiind limitată. Perioada indo-ariană mijlocie debutează aproximativ în jurul secolului al VI-lea î.C., când încep să se dezvolte diverse forme populare, reducând unele din dificultăţile sanscritei. Aceste limbi prăkrit (prăkrit = natural, nerafinat), care prezintă