într-adevăr deosebiri dialectale, par să fi depăşit sanscrita în viaţa de toate zilele, începând cu secolul al V-lea î.C. Totuşi, sanscrita a continuat să joace un rol important, similar latinei în Europa, rămânând chiar în zilele noastre una dintre limbile oficiale ale Indiei. Limba prăkrit, la rândul ei, a început (în jurul secolului al VI-lea d.C.) să fie depăşită de cel mai avansat dintre dialectele indo-arianei medii: apabhramsa (cădere, prăbuşire). Acest succesor este o limbă cu înveliş prăkrit, reglementată însă după modelul exterior al sanscritei; au avut loc modificări în ceea ce priveşte sunetele, dar cele la nivel de categorii gramaticale şi sintaxă au fost mult mai limitate. Avem puţine date cu privire la detaliile tranziţiei de la indo-ariana medie la formele mai vechi ale limbilor moderne, clasificate drept indo-ariana nouă, o tranziţie produsă pe parcursul mai multor veacuri, până în jurul anului 1000 d.C., când inovaţiile gramaticale se răspândesc din ce în ce mai mult, iar modificările locale devin din ce în ce mai pronunţate. Aceasta înseamnă că, pe tot parcursul respectivei perioade – de altfel deosebit de importantă pentru stabilirea originii şi a afinităţilor limbii: romani – pluteşte un văl de obscuritate.

 

 

Vasta restructurare a indo-arianei, ce caracterizează limba contemporană, a condus la marea varietate de dialecte – câteva sute – care devin apoi principalele limbi utilizate în India, Pakistan, Bangladesh, Nepal şi Sri Lanka, fiind vorbite în prezent de peste 650 de milioane de oameni. Acestea includ îndeosebi:

 

grupul dardic: kaşmiriana

grupul nord-vestic: sindhi, lahndā (sau punjabi de vest)

grupul nordic: pahari de vest, nepaleza

grupul central: punjabi, rājasthānl, gujarati, hindi de vest

grupul de mijloc: hindi de est

grupul estic: bihărl, oriya, bengali şi assameză

grupul sudic: marathl, konkani, goaneză şi singhaleză.

 

Sunt de asemeni utilizate şi grupări alternative, iar numărul de limbi din cadrul acestora este considerabil mai mare decât cel din lista de mai sus. Riscul în cazul clasificării este că se poate crea impresia unor arii lingvistice clar delimitate şi autonome, în vreme ce situaţia este total diferită. Şi astăzi chiar, limbile vorbite în India amintesc de situaţia existentă în lumea romanică şi slavonă din timpul Evului Mediu, când limbile şi dialectele formau un tot organic, contopindu-se imperceptibil, fără hotare ferme şi stabile. Aceste hotare au trebuit să aştepte apariţia statelor moderne şi a limbilor naţionale literare (deşi există încă o fuzionare la nivel local, în limbajul rustic, de ambele părţi ale unei frontiere).

O serie de limbi vorbite pe subcontinentul indian nu aparţin familiei de limbi indo-europene. Cele mai importante dintre acestea sunt limbile dravidiene, din sudul şi centrul Indiei şi din Sri Lanka (de ex. telugu şi tamil), care au supravieţuit din acea Indie în care au pătruns nou-veniţii arieni. După unele ipoteze, limba romani se pare că s-ar fi desprins din migraţia indo-ariană principală înainte de pătrunderea pe subcontinentul indian. Totuşi, sanscrita conţine împrumuturi lexicale din dravidiană, care se întindea cândva mult mai la nord, o parte din ele regăsindu-se şi în limba romani. De unde rezultă că separarea limbii romani de celelalte limbi indo-ariene a avut loc pe teritoriul indian.

Asemănările dintre morfologia limbii romani şi cea a sanscritei sunt imediat vizibile, dacă se compară, de exemplu, terminaţiile verbelor, declinarea substantivelor sau sufixele primite de adjective, de gradele de comparaţie, de adverbe şi de participii. Este, de asemenea, de necontestat faptul că, mai recent, în limba romani, la fel ca şi în alte limbi indice moderne, au avut loc o serie de modificări ale sunetelor care separă limba prăkrit de sanscrită. Această legătură cu limbile moderne o demonstrează mai departe numeroasele particularităţi ale procesului de formare a cuvintelor şi ale aparatului gramatical – felul în care au evoluat pronumele personal şi cel interogativ (kon? – cine?); terminaţiile -o şi -i pentru formele masculine şi feminine; crearea substantivelor abstracte prin adăugarea sufixului -ben sau -pen (de ex. În dialectul romani galez taco = adevărat şi taciben = adevăr; în dialectul roman; grecesc: cor = a fura, coribé = furt); înlocuirea genitivului cu o construcţie de tipul „calul patern” (de ex, adăugarea unei terminaţii adjectivale la substantivul „tată” pentru a putea exprima construcţia „calul tatălui”: în dialectul căldărarilor dadésko gras). Toate aceste caracteristici, cât şi altele, confirmă asemănarea cu mai multe dintre limbile indice moderne, indicând în acelaşi timp că limba romani datează probabil din vremurile post-sanscritice.

Întrebarea chinuitoare este dacă se poate continua, pentru a focaliza cercetarea şi a identifica mai exact regiunea sau poporul din care se trag nomazii vorbitori ai limbii romani, prin stabilirea unei legături certe dintre aceasta şi unul din grupurile de limbi menţionate anterior. Ajunşi la acest punct, din nefericire, lingvistica începe să ne dezamăgească. Deşi se poate merge mai departe în încercarea de reconstituire a unei proto-limbi (un strămoş ipotetic al tuturor dialectelor ţigăneşti){9}, cum de altfel paleontologia lingvistică a făcut-o în multe alte situaţii, rămâne un fapt bine cunoscut că încă se ştie prea puţin despre apariţia dialectelor indiene moderne pentru a putea duce cercetarea dincolo de compararea generală a trăsăturilor evolutive comune, care nu permit însă o suficientă punere de acord, în scopul identificării cu certitudine a limbii cu care limba romani se înrudeşte cel mai mult.

Căutarea unei atari limbi a dezlănţuit o polemică chiar din momentul descoperirii legăturii limbii romani cu India, cu circa două veacuri în urmă. Nimeni nu a propus vreodată drept candidată o limbă din ramura mijlocie, estică sau sudică, dar într-un moment sau altul restul de limbi au fost toate chemate în ajutor. Argumentele, în cea mai mare parte, se bazează pe fonologie, prin stabilirea unor detalii în sistemul sunetelor conservate de limba romani şi de o altă limba indică, dar reduse sau pierdute într-altele, sau, dimpotrivă, şi mai concludent, prin identificarea de mutaţii de sunete împărtăşite şi de către altă limbă. Ocazional, sunt invocaţi şi alţi factori, precum compararea de paradigme verbale şi pronominale.

În secolul XX au existat două curente de gândire principale. Într-una din tabere se situează partizanii originii nord-vestice