sau dardice a limbii romani. Unul dintre aceştia, John Sampson, susţine că limba romani îşi are originea în provinciile nord-vestice, părăsirea acelor ţinuturi făcându-se devreme, pe la sfârşitul secolului al IX-lea d.C. În cealaltă tabără, remarcabil reprezentată de Sir Ralph Turner, fost director al Şcolii de Studii Orientale şi Africane din Londra{10}, se află toţi aceia care încearcă să demonstreze că limba romani aparţinea iniţial grupului central de limbi (reprezentat acum de hindi) cu care împărtăşeşte primele inovaţii. În ceea ce priveşte conexiunile exacte în interiorul grupului, Turner subliniază că, la vremea când limba romani s-a separat probabil de grup, diferenţa dintre dialectele care aveau să devină hindi şi rājasthānî, de exemplu, era prea mică pentru ca noi să putem astăzi să scoatem la iveală aceste urme. Dar Turner a fost suficient de sigur pe sine ca să excludă din rândul rudelor apropiate pe „strămoşii limbilor singhaleză, marathi, sindhi, lahndă, punjabi, dardică şi pahari de vest şi probabil gujaraţi şi bengali”. Într-adevăr, limba romani prezintă unele trăsături lexicale şi fonologice dardice sau nord-vestice, dar Turner explică aceste trăsături ca fiind acumulări ulterioare, rezultat al unei migraţii din zona centrală către nord-vest, probabil înainte de anul 250 î.C. O atare migrare explică, de asemeni, şi faptul că limba romani a păstrat o serie de sunete care aveau să fie modificate radical în grupul central, dar nu şi în cel nord-vestic, mai conservator din punct de vedere lingvistic. Şederea în aceste noi ţinuturi, continuă argumentaţia, a durat mai multe veacuri, până ce, în final, cu puţin înainte de secolul al IX-lea d.C., se va produce diaspora ţiganilor.{11} Turner şi-a prezentat argumentaţia în mod convingător, probele sale dând impresia de soliditate, iar în lucrările generale referitoare la ţigani apărute ulterior, s-a manifestat tendinţa adoptării explicite sau implicite a punctului său de vedere, chiar dacă datele menţionate de unii adepţi ai acestuia variază într-adevăr.

Mai recent însă, acest consens s-a destrămat. Într-adevăr, parcă pentru a sublinia diversitatea de interpretări ce se pot da pe baza aceluiaşi set de date, lingvistul american Terrence Kaufmann sugerează că datele de ordin fonologie pot fi cel mai bine explicate prin postularea ideii că proto-ţiganii au pătruns în teritoriile iraniene înainte de anul 300 î.C., ca rezultat poate al incursiunilor întreprinse de Alexandru cel Mare în nord-vestul Indiei între anii 327-326 î.C.{12}

Antropologia fizică

Lingvistica istorică nu poate determina originea rasială şi etnică a primilor vorbitori ai limbii romani. Nu există nicio legătură intrinsecă sau necesară între limbă şi rasă: există într-adevăr cazuri bine documentate, când întregi grupuri etnice au trecut în decursul timpului de la o limbă la alta. Deci nu se poate garanta existenţa unor legături de rasă între diverse grupuri de oameni pentru simplul motiv că vorbesc limbi înrudite. Ajunşi la acest stadiu, trebuie să vedem până la ce nivel antropologia fizică poate acoperi golurile lăsate de lingvistică. Până la cel de-al Doilea Război Mondial, antropologia fizică cuprindea studiul comparat al trăsăturilor anatomice la diferite populaţii umane sau indivizi. Prin antropologie fizică se înţelegea îndeosebi efectuarea de măsurători ale corpului şi ale părţilor acestuia, în special ale craniului.

Rezultatele celei mai extinse cercetări antropometrice comparative asupra ţiganilor, efectuată de către un specialist în antropologie fizică, profesorul Eugene Pittard, au fost făcute publice în 1932.{13} Pittard s-a concentrat asupra ţiganilor din Balcani, în speranţa că această analiză îi va furniza suficiente date în legătura cu ce numea el „les vrais Tziganes”. Prin folosirea ruletei şi a şublerului în cazul măsurătorilor efectuate asupra unui număr mai mare de ţigani decât au fost cercetaţi vreodată, Pittard ajunge la concluzia că populaţia ţigănească tipică depăşeşte uşor media europeană de înălţime, având membrele inferioare comparativ mai lungi, în relaţie cu torsul; capetele lor manifestau o puternică tendinţă spre forma dolicocefalică („cu capul alungit”, şi anume cranii lunguieţe şi înguste), având părul negru, urechile mici, ochii mari cu irisul foarte pigmentat iar nasul prelung, îngust şi drept. Pittard le-a atribuit:

 

un loc foarte onorabil în estetica trupului omenesc. Printre ei se găsesc adesea bărbaţi foarte chipeşi şi femei foarte frumoase. Tenul măsliniu [teint legerement basane], părul negru ca tăciunele, nasul drept şi bine conturat, dantura albă, ochii larg deschişi şi de culoare căprui-închis, cu o expresie vie sau languroasă, supleţea generală a ţinutei cât şi armonia mişcărilor lor îi plasează, în ceea ce priveşte frumuseţea fizică, cu mult deasupra multora dintre popoarele europene.

 

După măsurători efectuate pe sute de bărbaţi şi de femei şi consemnarea a patru dimensiuni ale corpului şi membrelor, cinci ale capului, cinci ale feţei şi zece ale trăsăturilor, Pittard s-a văzut confruntat cu două probleme majore. Prima o reprezintă faptul că nu de puţine ori descoperirile sale intrau în conflict cu indiciile consemnate de predecesorii săi (care au făcut cercetări pe un număr mai restrâns de indivizi); din acest motiv el a fost nevoit să-şi strângă datele examinându-i pe „les vrais Tziganes”, pe cât posibil fără amestec din partea altor rase (şi în acest sens a considerat viaţa de nomad drept o măsură de conservare a purităţii rasiale). Confruntat cu cea de-a doua problemă, a trebuit să se recunoască înfrânt: datele referitoare la multele grupuri etnice din India fiind prea puţine sau prea inexacte pentru a putea ajunge la vreo concluzie în legătură cu originea ţiganilor. În cele din urmă, el însuşi a subliniat faptul că diversitatea unor date referitoare la ţigani ar putea indica originea lor complexă.

În general, trebuie menţionat faptul că mare parte din activitatea anterioară, legată de tipurile de rase şi bazată cu precădere pe măsurători ale craniilor, s-a dovedit a fi inexactă şi fără validitate statistică. Într-adevăr, se acceptă astăzi că structurile craniene sunt insuficient determinate de factorii ereditari şi