că, pentru a indica continuitatea îndelungată a unui grup de oameni, nu trebuie pusă prea multă bază pe argumentele care pleacă de la forma capului. După Pittard{14}, activitatea depusă în acest domeniu nu a adus mai multă certitudine. Totuşi, în mod constant, sunt dezvoltate noi tehnici şi noi indicatori. Studierea grupelor sanguine – cu genetica lor precis înţeleasă – a ajuns să ofere un mijloc alternativ de clasificare a indivizilor, înlocuind în mare parte examinarea fizică directă. Mai recent, această metodă a fost extinsă prin includerea şi a altor caracteristici biochimice ereditare. Ştiinţa despre genetica populaţiilor, pentru care grupele sanguine furnizează majoritatea datelor, se dovedeşte uneori a fi în stare să dea de urma rutelor parcurse de om în timpul migraţiilor sau invaziilor. La prima vedere, studiile efectuate asupra grupelor sanguine par să promită întru câtva succesul şi în cazul ţiganilor.

Începând cu anii 1940, în urma unor cercetări, s-a descoperit că grupele de sânge provenind de la eşantioane de populaţii ţigăneşti din Europa sunt de tip B într-o proporţie situată adesea cu mult peste nivelul european. Clasificarea ABO pare să sprijine puternic ipoteza originii indiene (grupa B fiind de două ori mai frecventă, şi chiar mai mult, pe subcontinent decât în Europa, deşi structura variază de la o zona la alta). Valorile factorului rhesus la ţigani, deşi nu diferă atât de mult de valorile din Europa, sunt de asemenea compatibile cu originea lor indiană. În plus, alte studii din Suedia, Marea Britanie şi Slovenia furnizează rezultatele care deviază şi ele de la tiparele stabilite de studiile anterioare asupra ţiganilor, deşi în acelaşi timp diferă în mod semnificativ şi faţă de tiparele identificate în cadrul populaţiilor vecine. De fapt, această direcţie de cercetare biologică{15} se ciocneşte, ca şi Pittard, de aceeaşi problemă. Este posibil ca la determinarea eşantionului ţigănesc cercetătorul să fi întâmpinat dificultăţi, fondul genetic al fiecărei cohorte putând fi extrem de variat, întrucât ţiganii oricum au suferit un melanj rasial: de la plecarea lor din India, ar fi fost suficient ca la o sută de căsătorii una, în medie, sa fie încheiată în afara etnie pentru ca, în prezent, proporţia strămoşilor de altă origine decât indică să depăşească jumătate din numărul total al acestora. În plus, grupurile mici şi izolate se deosebesc genetic unele de altele datorită modificărilor genetice accidentale. În prezent, se continuă activitatea promiţătoare în acest domeniu{16}, dar mai înainte de a ne aştepta la o îmbogăţire a cunoştinţelor noastre rămâne valabilă concluzia la care ajungea Mourant în 1983 în chestiunea ţiganilor: „Se simte nevoia unei cercetări ulterioare considerabile a acestui interesant grup de populaţii, cu trimitere specială la acei factori care diferă, din punct de vedere al frecvenţei, între Europa şi nordul Indiei.”{17}

Pe scurt, antropologia fizică şi genetica populaţiilor, în stadiul lor de dezvoltare teoretică şi aplicativă din prezent, sunt sugestive dar nu şi concludente. Acestea mai degrabă nu ne conduc până la nivelul atins de lingvistica istorică, exceptând faptul că, într-adevăr, ele tind să confirme – într-un fel pe care lingvistica nu-l poate face – atât legătura indiană dintre limbă şi vorbitorul original, cât şi faptul că originea acestora trebuie căutate în subcontinentul indian, chiar dacă combinaţia dintre lingvistică, antropologia fizică şi genetică nu ne furnizează niciun indiciu în legătură cu împrejurările istorice care au condus la migraţia şi răspândirea vorbitorilor de romani sau la motivul pentru care s-a produs un atare exod.

Paralele etnice

Cu toate acestea există cel puţin o implicaţie de ordin etnic pe care o putem deduce pe baza limbii. Ea rezidă în denumirea foarte răspândită pe care ţiganii o dau celor din aceeaşi rasă cu ei – rom în limba romani din Europa; lom în dialectul armean şi dom în cel sirian şi persan al limbii romani. Se poate arăta (date fiind modificările fonetice curente în variantele armeană şi europeană ale limbii romani) că, între toate aceste cazuri şi termenii domba din sanscrită sau dom sau dum din indiana modernă, care se referă la un anumit conglomerat de triburi, există o corespondenţă fonetică exactă. Menţionarea domilor ca lăutari merge până în secolul al VI-lea. În sanscrită termenul a dobândit sensul de „om dintr-o castă inferioară care trăieşte din cântat şi din muzică”. În limbile indiene moderne termenii corespondenţi au o varietate de sensuri similare: de ex. „casta muzicanţilor ambulanţi” (sindhi), „slugă” (lahndă), „muzicant ambulant” (punjabi), „individ oacheş de castă inferioară” (pahari de vest). Numele ar putea pastra condiţia şi casta originară a strămoşilor ţiganilor din Asia şi din Europa, deşi nu reuşeşte să stabilească nicio legătură între limba romani şi vreunul dintre dialectele indiene. Este foarte posibil ca domii, la fel ca şi alte triburi nomade din India, să fi fost de origine dravidiană. Aceştia mai există încă sub forma unor triburi rătăcitoare, îndeletnicindu-se cu o mare varietate de meserii şi activităţi: împletitori de coşuri, gunoieri-măturători, lăutari, fierari şi lucrători în metal. A considera că domii reprezintă cel puţin grosul grupului sau grupurilor care au emigrat este o ipoteză suficient de plauzibilă. În ceea ce priveşte motivele exodului, nu putem decât să le ghicim: foametea, poate, sau războiul.

O atare legătură cu domii nu pare să satisfacă însă pe toată lumea, unii căutând alte elemente de referinţă. Vreme de aproape un veac şi jumătate au fost lansate ipoteze conform cărora populaţia banjara, o rasă amestecată de negustori rătăcitori, cunoscută în India drept unul din triburile nomade şi înţesate de răufăcători, este strâns înrudită cu ţiganii.{18} Mulţi dintre ei trăiesc azi în centrul şi sudul Indiei, vorbind adesea dialectul regiunii în care locuiesc. Trebuie totuşi menţionat faptul că propria lor limbă, banjari sau lamani{19}, se aseamănă foarte puţin cu limba romani.

Unii ţigani, apoi, care în timpurile moderne cercetează problema propriei origini, s-au simţit atraşi de unele ipoteze alternative{20}, după care strămoşii lor ar fi mai degrabă războinicii kshatriyas, reprezentând al doilea rang între cele patru caste ale societăţii hinduse, decât un amestec pestriţ