de cântăreţi şi vagabonzi din casta inferioară. Aceştia au primit sprijin din partea unor scriitori indieni{21}, în ipoteza lor că ţiganii se pot trage din războinicii jat şi rajput.{22} Acest amestec ar putea constitui deja unul din modurile prin care se explică gama fizionomiilor ce se disting în cadrul populaţiilor ţigăneşti contemporane; dar în bună măsură acestor războinici li se atribuie un număr mare de adepţi – banjara şi alţii – care slujeau ca fierari, prezicători, artişti etc., deosebirile sociale dintre războinici şi aceştia ştergându-se treptat. Asemenea teorii sunt adesea asociate cu o mare doză de subiectivitate. Subtilitatea prin care în secolul al XII-lea – după bătălia de la Tarāīn din 1192, în care luptătorii rajput au fost înfrânţi de către ghaznavizii turco-afgani – un al doilea val de războinici ar fi fost suprapus unui val de războinici jat din secolul al VIII-lea, cu greu va câştiga admiraţia cititorului mai sceptic.

Totuşi, atâta timp cât nu va fi posibilă o limitare a opţiunilor de timp şi de spaţiu, vor mai exista controverse în legătură cu determinarea castei, ocupaţiei şi a originii celor care au părăsit subcontinentul indian cu un mileniu sau mai mult în urmă, sau dacă părăsirea s-a făcut sau nu sub formă de grup individual. Unii cercetători, precum Sampson, susţin pe bază de argumente lingvistice că ţiganii, atunci când au intrat pe teritoriul persan, trebuie să fi reprezentat o unică rasă, vorbind o unică limbă. Alţi cercetători însă, precum Turner, au furnizat dovezi lingvistice contrare, susţinând că deosebirile de ordin morfologic, lexical şi fonologie dintre dialectele european, armean şi asiatic al limbii romani ar putea fi mai uşor de explicat dacă ar fi existat mai multe exoduri sau dacă ar fi existat deja unele diferenţieri în cadrul limbii, la vremea când exodul a avut loc. Acest ultim punct de vedere pare să fie cel mai convingător; cu toate acestea nu trebuie exclusa posibilitatea conform căreia diversele grupuri de migratori au păstrat legătura sau au intrat din nou în legătură între ele, exercitând reciproc o oarecare influenţă de ordin lingvistic.

Lexicostatistica

Dezbaterea ar putea fi mult scurtată dacă ar exista o tehnică care să permită o datare absolută a evenimentelor din preistoria limbii, în acelaşi fel în care rata constantă a înjumătăţim izotopilor de Carbon-14 în cazul substanţelor organice a permis ca datarea cu carbon radioactiv să se bucure de atâta succes în alte domenii, în anii 1950, lingvistul american Morris Swadesh a reuşit într-adevăr să dezvolte o metodă care pretinde că permite datarea aproximativă a ramificaţiilor lingvistice, din punctul de vedere al timpului real. Această metoda este, de regulă, cunoscută sub denumirea de glotocronologie sau lexicostatistică{23}, fiind bazată pe remarca generală conform căreia deosebirea dintre membrii unei familii de limbi este cu atât mai mare cu cât prăpastia temporală ce îi separă pe aceştia, după momentul devierii de la strămoşul comun, este ma adâncă. Se adoptă presupunerea fundamentală conform căreia vocabularul de bază (spre deosebire de fonologie şi de structură) reprezintă un sector al limbii în care rata schimbărilor este relativ constantă. S-a discutat deja despre importanţa vocabularului de bază în procesul de analizare a legăturilor de limbă (p. 22). Swadesh a încercat să confere exactitate acestei metode tradiţionale selectând o listă de 200 de termeni, redusă ulterior la 100, ce putea fi utilizată nu doar la evaluarea legăturilor dar şi la calcularea intervalului de timp scurs.

Procedeul urmat de către specialiştii în glotocronologie este de a identifica, în limbile studiate, cuvintele care sunt cele mai apropiate de fiecare din sensurile din lista-diagnoza şi apoi de a nota perechile ce pot fi considerate ca fiind înrudite, şi anume cuvintele ce amintesc de acelaşi cuvânt originar din limba străbună comună. În celelalte cazuri, termenul originar s-a pierdut sau i-a fost modificat sensul într-una sau în cealaltă limbă (sau în ambele). Numărul de cuvinte înrudite este utilizat la măsurarea intervalului minim de timp scurs de la separarea celor două limbi. S-a calculat o rată standard de conservare pe baza unei medii a ceea ce s-a întâmplat de fapt în 13 perechi de limbi. Pentru lista de cuvinte de fond cuprinzând 100 de termeni, rezultatul reprezintă o rată medie de conservare de 86% pe mileniu, iar doua limbi a căror desprindere a început cu o mie de ani în urmă, vor avea cuvinte înrudite în proporţie de 74% (86% din 86 reprezentând 74). S-a elaborat o formula pentru calcularea duratei existenţei separate a două limbi odată ce s-a stabilit procentajul de cuvinte înrudite.

Defectul principal al acestei tehnici este acela că nu dă un randament corespunzător în cazurile în care unele stadii de dezvoltare ale limbilor pot fi datate şi prin alte mijloace. Ipoteza iniţială a unei rate constante de conservare nu este confirmată; este foarte dificil, într-adevăr, să desluşeşti un motiv a priori pentru a admite că limbile suferă în mod constant o pierdere de cuvinte, chiar şi în acele arii ale vocabularului care sunt cel mai puţin permeabile la influenţă culturală. Învăţămintele sociolingvisticii arata că factorii sociali, care diferă în funcţie de perioada istorică, spaţiu geografic şi popor, sunt foarte relevanţi în ceea ce priveşte schimbările de ordin lingvistic{24}. În cazul limbii romani, spre exemplu, ne-am putea gândi la o serie de motive pentru care aceasta ar putea manifesta deschidere faţă de influenţele din afară şi, în sens contrar, altele pentru care ar opune rezistenţă la înnoire. Nevoia ţiganilor de a vorbi limba ţării gazdă şi absenţa unui standard de scriere a propriei limbi au făcut ca limba romani să fie extrem de vulnerabilă: de regulă, convergenţa se produce cel mai repede atunci când indivizii vorbesc o altă limbă, în acelaşi timp cu a lor proprie. Pe de altă parte, avantajul păstrării limbii romani ca limbaj secret ar conduce în direcţia opusă; acelaşi lucru s-ar putea produce şi în cazul mişcărilor frecvente, ceea ce i-ar face pe ţigani mai puţin expuşi la aculturaţie, în contact cu alte societăţi.

Efectuarea unui experiment cu această tehnică a meritat totuşi, întrucât aceasta