oferă o măsurare a similarităţilor şi diferenţelor între limbi şi dialecte, de unde şi gradul de legătura dintre ele. În cazul unei comparaţii efectuate între limba romani şi cele opt limbi din grupurile dardic, nord-vestic, nordic şi central (kaşmiriana, multani, sindhi, kotgarhi, hindi de vest, punjabi, marwari şi gujarati) trei se situează în fruntea listei cu un procentaj de 50% de cuvinte înrudite cu limba romani. Acestea sunt limbile hindi, multani (un dialect lahndă) şi kotgarhi (dialect al limbii pahari de vest). Imediat în urma lor se află punjabi, marwari (dialectul principal al limbii răjastham) şi gujarati, în timp ce sindhi se află mai în urmă. Absolut la coada listei se află kaşmiriana, cu un procentaj de circa 30%: această deosebire bruscă contrastează în mod bizar cu numeroase ipoteze anterioare, conform cărora limba romani face parte din grupul dardic. Totuşi, doar deosebirea dintre cuvintele înrudite şi cele neînrudite este prea simplistă pentru a conferi pondere măsurii în care cuvintele, deşi înrudite, s-ar fi dispersat datorită schimbărilor de ordin fonetic. Dacă – cu riscul introducerii unor speculaţii suplimentare – se înlocuieşte notaţia binară a lui Swadesh cu una în cinci trepte, de la 4 la 0, în care se scade câte un punct pentru fiecare fonem care diferă,{25} atunci hindi va trece în frunte, urmată de kotgarhi, în timp ce multani se va situa mult mai în urmă, aproximativ la acelaşi nivel cu punjabi.

Ajungând la acest punct, nu poţi rezista să calculezi pe scara lui Swadesh timpul minim scurs de când limba romani a început să se îndepărteze de celelalte limbi indo-ariane. În legătură cu primele trei din clasament (hindi de vest etc.), formula lui Swadesh indică o dată în jurul anului 390 î.C. sau mai devreme. În cazul kaşmirianei, pe de altă parte, se obţine o dată situată în jurul anului 1700 î.C. Aceste date par să se situeze între limitele credibilităţii, deşi cea pentru kaşmiriană – 1700 î.C. – este mult mai timpurie decât rezultatul produs de formulă pentru desprinderea celorlalte limbi de aceasta. În plus, data se potriveşte mulţumitor cu aşteptările: grupul dardic, din care face parte şi kaşmiriana, a început probabil sa se izoleze de tendinţa principală de evoluţie a limbilor indo-ariene la scurt timp după sosirea arienilor în nord-vestul Indiei. În ceea ce priveşte anul 390 î.C. pentru hindi şi celelalte, Turner susţine într-adevăr că limba protoromani a părăsit probabil grupul central înainte de mijlocul secolului al III-lea î.C. Într-adevăr, Kaufman a postulat ideea unei plecări definitive din India în secolul al VI-lea î.C.

În concluzie deci, avem câteva coincidenţe interesante. Dar Turner şi ceilalţi mai susţin că, după părăsirea zonei centrale, proto-ţiganii au mai zăbovit probabil o perioadă îndelungată în nord-vestul subcontinentului. Ne-am putea aştepta ca această concentrare a populaţiei să ducă la îmbogăţirea bruscă a vocabularului comun prin acţiunea limbilor învecinate. Redobândirile vor răsturna toate calculele în legătură cu intervalul de timp; aceasta ar putea reprezenta un factor de producere a rezultatelor diferite în privinţa disocierii kaşmirianei de limba romani, în comparaţie cu celelalte limbi neo-indo-ariene (kaşmiriana fiind puternic influenţată de unele dintre acestea). Cea mai validă utilizare a tehnicii pare a fi nu stabilirea intervalului de timp ce separă două limbi, ci sprijinirea comparaţiei lor riguroase, atât prin furnizarea unor date concrete şi a unui cadru standard, cât şi prin concentrarea asupra unui număr de concepte exprimate prin cuvinte care sunt mai durabile în sine decât majoritatea cuvintelor.

În decursul veacurilor, limba romani şi vorbitorii acesteia au fost expuşi la o multitudine de influenţe istorice, demografice şi sociolingvistice, acelaşi lucru, însă pe alte căi, s-a petrecut şi cu limbile şi popoarele din India. După scurgerea unui timp atât de îndelungat, încercarea de a determina cu exactitate poporul (sau combinaţia de popoare) din care se trag ţiganii europeni sau poporul cel mai îndeaproape înrudit cu aceştia în zilele noastre poate să fie o speranţă deşartă. Totuşi abandonarea acestei căutări ar fi un lucru prematur. Din fericire, în domeniul lingvistic, în lucrări precum monumentala Cercetare lingvistică a Indiei de Grierson{26}, există material din abundenţă pentru o susţinută evaluare fonologică, lexicostatistică şi morfologică a limbii romani în comparaţie cu limbile indo-ariene moderne. Asemenea studii mai pot încă să ofere noi comparaţii, pe o bază largă şi sistematică, necesare pentru a da naştere unor noi perspective privitoare la poziţia limbii romani în cadrul limbilor indo-ariene şi pentru a limita şirul actual de opţiuni înşelătoare.

2. PRIMELE MIGRAŢII Persia

Abia în Persia începem să dăm peste câteva texte ce pot servi întru câtva la înţelegerea preistoriei ţiganilor, deşi n-ar trebui să li se acorde prea multă însemnătate: limba va rămâne principalul sprijin pentru câtva timp de acum înainte.

Istoricul arab Hamza din Ispahan (950 d.C.) relatează că monarhul persan Bahram Gur („marele vânător” din rubaiatele lui Omar Khayyam, a cărui domnie s-a încheiat în 438 d.C.), după ce a hotărât că supuşii săi trebuie să lucreze doar jumătate de zi, iar restul acesteia să-l petreacă mâncând şi bând împreună în sunetul muzicii, într-o bună zi a întâlnit un grup care bea vin fără să asculte muzică. Când le-a reproşat că neglijează muzica, cei din grup, prosternându-se în faţa lui, i-au răspuns că au încercat să angajeze un lăutar, dar că nu au fost în stare să-l găsească. Monarhul l-a convins pe regele Indiei să îi trimită lăutari – 12.000 la număr – pe care i-a răspândit în toate colţurile regatului persan, unde aceştia apoi s-au înmulţit. „Descendenţii lor”, notează Hamza, „se mai află încă acolo, deşi în număr mic. Ei alcătuiesc populaţia zott.”

Cincizeci de ani mai târziu, regăsim o relatare a legendei în poemul epic naţional persan Şah-Name (Cartea regilor), terminat în 1010 şi în ale cărui 60 000 de versuri, poetul Firdousi povesteşte istoria ţării. Şi el menţionează cererea lui Bahram Gur adresată regelui indian Shangul de a îi trimite lăutari şi artişti: „păturile nevoiaşe de aici beau vin fără să asculte muzică, o situaţie cu care cei mai înstăriţi nu pot fi de acord. De aceea,