Așadar, atunci când nu l-a văzut pe Jaja mergând la altar să se împărtășească – în acea Duminică a Floriilor când s-a schimbat totul – când am ajuns acasă, Papa își trânti pe masă cartea de rugăciuni legată în piele, cu panglicile roșii și verzi ieșite în afară. Masa din sufragerie era de sticlă, sticlă groasă. Se zgâlțâi, și frunzele de palmier de pe ea se scuturară.

— Jaja, nu te-ai dus la împărtășanie, spuse Papa încet, pe un ton aproape întrebător.

Jaja fixă cu privirea cartea de rugăciuni de pe masă, ca și cum i s-ar fi adresat ei:

— Îmi miroase gura urât de la napolitană.

M-am uitat uluită la Jaja. Căzuse în cap? Tata insista să o numim azimă, pentru că „azimă” era un termen care surprindea esența, sfințenia trupului lui Hristos. „Napolitană” era prea secular, napolitanele se făceau în fabricile lui Papa – napolitană cu ciocolată, napolitană cu banane, asta cumpărau oamenii, să le dea copiilor un desert mai gustos decât biscuiții.

— Iar preotul îmi tot atinge gura și mi se face greață, spuse Jaja.

Știa că mă uit la el, că ochii mei șocați îl implorau să-și pună lacăt la gură, dar nu se uită la mine.

— Este trupul Mântuitorului nostru. Vocea lui Papa era gravă, foarte gravă. Fața îi era umflată deja, cu erupții de coșuri cu puroi pe fiecare milimetru, și părea să se umfle și mai tare.

— Nu poți să nu mai primești trupul Domnului. Știi că asta e totuna cu moartea.

— Atunci am să mor.

Frica adâncise culoarea ochilor lui Jaja până spre negru smolit, dar acum îl privea pe Papa drept în față.

— Atunci am să mor, Papa.

Papa își roti rapid privirea prin cameră, ca și cum ar fi căutat dovezi că ceva căzuse din tavan, ceva ce nu-și imaginase niciodată că ar fi putut să cadă de acolo. Luă cartea de rugăciuni și o azvârli spre Jaja. Îl rată de departe, dar lovi etajera de sticlă pe care mama o lustruia tot timpul. Raftul de sus se sparse, figurinele de ceramică bej înfățișând balerine minuscule fură măturate și căzură pe podeaua tare în diverse poziții contorsionate, iar cartea ateriză și ea după ele. Sau, mai bine zis, ateriză peste cioburile rămase din ele. Zăcea acolo, cartea imensă de rugăciuni cu coperte din piele, cu toate rugăciunile din cele trei cicluri ale anului bisericesc.

Jaja nu se mișcă. Papa se legăna de pe un picior pe altul. Eu stăteam în picioare, lângă ușă, privindu-i. Ventilatorul din tavan se învârtea întruna, și becurile prinse de el se ciocneau unul de altul, vibrând sonor. Apoi intră mama, cu papucii ei de gumă plescăindu-i în picioare „fleoșc-fleoșc” pe pardoseala de marmură. Își schimbase fusta tradițională cu paiete, de duminică, și bluza cu mâneci bufante. Acum avea un șal viu colorat, simplu, legat lejer în jurul taliei și același tricou alb pe care îl purta o dată la două zile. Era o amintire dintr-un pelerinaj la care participaseră ea și cu Papa; cuvintele imprimate „DUMNEZEU ESTE IUBIRE” alunecau peste pieptul ei lăsat. Se uită la figurinele sparte de pe jos, apoi îngenunche și începu să le adune cu mâinile goale.

Liniștea era tulburată doar de hârâitul ritmat al ventilatorului din tavan, ce sfâșia aerul altminteri neclintit. Cu toate că sufrageria noastră spațioasă se deschidea într-o și mai spațioasă cameră de zi, simțeam că mă sufoc. Pereții albi cu fotografiile înrămate ale bunicului se îngustau, năruindu-se peste mine. Chiar și masa de sticlă din sufragerie se mișca înspre mine.

— Nne, ngwa. Du-te și schimbă-te, îmi spuse mama, speriindu-mă, cu toate că vorbele ei în igbo fuseseră calme și liniștitoare. În aceeași frază, fără să facă pauză, îi spuse lui Papa: Ți se răcește ceaiul, iar lui Jaja: Hai să mă ajuți, biko!

Papa se așeză la masă și-și turnă ceai din serviciul de porțelan cu flori rozalii pe margine. Așteptam să ne spună mie și lui Jaja să luăm o înghițitură, așa cum făcea de fiecare dată. O gură de iubire, îi spunea el, pentru că împărțeai micile lucruri pe care le iubeai cu oamenii pe care îi îndrăgeai. „Ia o gură de iubire”, spunea, iar Jaja era primul. Apoi, prindeam ceșcuța cu ambele mâini și o duceam la buze. O înghițitură. Ceaiul era întotdeauna prea fierbinte, îmi ardea limba de fiecare dată, și dacă la prânz aveam ceva piperat, limba arsă mă durea. Dar nu conta, pentru că știam că, atunci când ceaiul mă ardea la limbă, îmi transfera dragostea fierbinte a lui Papa. Dar Papa nu spuse „Ia o gură de iubire”; nu spuse nimic, în timp ce îl priveam ridicându-și ceașca la gură.

Jaja îngenunche lângă mama, netezi revista bisericească, o făcu făraș și puse pe ea bucata de ceramică ciobită.

— Ai grijă, mamă, să nu te tai la mână în cioburile alea, spuse el.

M-am tras de o șuviță de păr de sub eșarfa neagră de biserică, să mă conving că nu visez. De ce se purtau așa de normal, ca și cum nu știau ce tocmai se întâmplase? Și de ce își bea Papa liniștit ceaiul, ca și cum Jaja nu-i întorsese vorbele mai înainte cu câteva clipe? Încet, m-am întors și m-am dus sus să mă schimb de rochia mea roșie de duminică.

Am stat o vreme la fereastra din dormitor după ce m-am schimbat; copacul de acaju era atât de aproape încât puteam ajunge să