Chimamanda Ngozi Adiche descarcă online top cărți .Pdf 📖

CHIMAMADA NGOZI ADICHIE

HIBISCUS PURPURIU

ZEI SCĂPĂTAȚI

Duminica Floriilor

Totul a început să se destrame când fratele meu, Jaja, nu s-a dus la Sfânta Împărtășanie, iar Papa a azvârlit cu cartea grea de rugăciuni după el în cameră spărgând figurinele de pe etajeră. Tocmai ne întorseserăm de la biserică. Mama a așezat pe masă frunzele proaspete de palmier, stropite cu apă sfințită și apoi s-a dus sus să se schimbe. Mai târziu, avea să împletească frunzele de palmier în formă de cruci încovoiate și să le agațe pe perete lângă fotografia de familie în ramă aurită. Aveau să stea acolo până la următoarea Miercure a Cenușii, când duceam frunzele la biserică, să le ardem pentru cenușă. Papa, purtând un veșmânt lung, gri, ca și restul laicilor, ajuta la împărțirea cenușii în fiecare an. Rândul dinaintea lui avansa cel mai încet, pentru că apăsa tare pe fruntea fiecăruia, cu degetul mare acoperit de cenușă, ca să facă o cruce perfectă, și rostea deslușit fiecare cuvânt din „pământ ești și-n pământ te vei întoarce”.

Papa stătea mereu în strana din față la slujbă, în marginea dinspre culoarul de mijloc, cu mama, Jaja și cu mine alături. Era primul care primea împărtășania. Cei mai mulți nu îngenuncheau să primească Sfânta Împărtășanie în fața altarului de marmură, alături de care se înălța Fecioara Maria, blondă, în mărime naturală, dar Papa, da. Își ținea ochii atât de strâns închiși încât fața i se strângea într-o grimasă și apoi își scotea limba cât putea de tare. După aceea, se așeza înapoi la locul lui și privea cum restul enoriașilor se strângeau la altar, cu palmele împreunate și întinse înainte ca un taler oblic, așa cum îi învățase părintele Benedict. Chiar dacă părintele Benedict era la St. Agnes de șapte ani, oamenii încă făceau referire la el ca la „preotul nostru cel nou”. Poate lucrurile nu ar fi stat astfel dacă el n-ar fi fost alb. Lor încă le părea nou. Fața lui, de culorile laptelui condensat și ale pulpei de copac de Annona muricata, nu se bronzase deloc în căldura înfiorătoare a celor șapte harmattane nigeriene{1}. Iar nasul lui britanic era încă la fel de subțire și de ascuțit cum fusese dintotdeauna, același nas pentru care îmi făcusem griji că nu primește suficient aer când venise prima dată la Enugu. Părintele Benedict schimbase lucrurile în parohie, cum ar fi recitarea „Crezului” și a rugăciunii „Împărate Ceresc” numai în latină; în limba igbo nu era acceptabil. Bătutul din palme trebuia și el redus la minimum, ca să nu fie compromisă solemnitatea slujbei. Dar permitea totuși pricesne în igbo; le numea cântece băștinașe, și când spunea „băștinașe” buzele lui drepte se subțiau în jos, formând un „U” întors. În timpul predicilor, părintele Benedict de obicei se referea la papă, Papa și Iisus – în această ordine. Îl folosea pe Papa pentru a-și ilustra predicile.

— Când lăsăm lumina noastră să strălucească asupra oamenilor, oglindim Intrarea Triumfătoare a lui Hristos, spusese în acea Duminică a Floriilor. Uitați-vă la fratele nostru Eugene. Ar fi putut alege să fie ca toți ceilalți oameni de seamă din această țară; s-ar fi putut decide să stea acasă și să nu facă nimic după lovitura de stat sau să se pună la adăpost, astfel încât guvernul să nu-i amenințe afacerile. Dar nu, el s-a folosit de publicația Standard să spună adevărul, chiar dacă aceasta a însemnat ca ziarul să-și piardă publicitatea. Fratele Eugene a vorbit în numele libertății. Câți dintre noi s-au ridicat să apere adevărul? Câți dintre noi au oglindit ei înșiși această Intrare Triumfătoare?

Congregația rostea „Da” sau „Domnul să-l binecuvânteze” sau „Amin”, dar nu prea tare, ca să nu sune ca în bisericile penticostale răsărite precum ciupercile după ploaie; apoi ascultau atent, în liniște. Chiar și bebelușii se opreau din plâns, ca și cum ar fi ascultat și ei. În alte duminici, congregația asculta atent, chiar și atunci când părintele Benedict vorbea despre lucruri pe care le știau deja cu toții, despre Papa, care făcuse cele mai mari donații pentru contribuția anuală către papă și către St. Vincent de Paul. Sau despre Papa care plătise vinul de împărtășanie și noile cuptoare de la mănăstire, unde măicuțele coceau anafura, și aripa nouă a Spitalului St. Agnes căruia părintele Benedict îi acorda o deosebită atenție. Iar eu stăteam cu genunchii strânși, lângă Jaja, încercând din răsputeri să-mi mențin inexpresivitatea, ca să-mi ascund mândria, pentru că Papa spunea că modestia e foarte importantă.

Papa însuși avea o față lipsită de expresie când îl priveam, aceeași atitudine pe care o avea în poza pe care i-o făcuseră pentru reportajul despre viața lui după ce Amnesty World îi oferise Premiul pentru drepturile omului. A fost singura dată când se lăsase prezentat în ziar. Editorialistul său, Ade Coker, insistase, spunând că Papa merita acest lucru, că era prea modest. Mi-a spus mama, și apoi Jaja; Papa nu ne spunea asemenea lucruri. Își păstra acea figură inexpresivă până când părintele Benedict încheia predica și venea vremea pentru împărtășanie. După ce lua împărtășania, Papa se așeza înapoi în strană și-i privea pe membrii congregației pășind spre altar, și, după slujbă, îi dădea de știre părintelui Benedict, cu îngrijorare, dacă cineva lipsise de la împărtășanie două duminici la rând. Îl îndemna mereu pe părintele Benedict să viziteze persoana respectivă și