smulg o frunză dacă n-ar fi fost plasa argintie de țânțari. Fructele galbene în formă de clopoței atârnau leneș, atrăgând albine ce bâzâiau lovindu-se de plasa de la fereastră. L-am auzit pe Papa urcând în camera lui pentru siesta de după-amiază. Mi-am închis ochii și am stat nemișcată, așteptând să-l cheme pe Jaja, să-l aud pe Jaja mergând la el în cameră. Dar, după câteva minute lungi de liniște, mi-am deschis ochii și m-am sprijinit cu fruntea în jaluzelele de la geam ca să mă uit afară. Curtea noastră era destul de largă cât să încapă o sută de oameni care să danseze atilogu{2}, destul de spațioasă ca fiecare dansator să facă tumbele obișnuite și să aterizeze pe umerii următorului dansator. Zidurile împrejmuitoare, acoperite deasupra de fire electrice încolăcite, erau atât de înalte încât nu vedeam mașinile trecând pe strada noastră. Era la începutul anotimpului ploios, și arbuștii de frangipan plantați lângă zid deja umpleau curtea cu mireasma dulceagă a florilor. Un rând de flori purpurii de bougainvillea, tăiate fin și drept ca o masă de bufet, despărțea pomii noduroși de șosea. Mai aproape de casă, tufe tremurătoare de hibiscus se întindeau și se atingeau unele de altele ca și cum ar fi făcut schimb de petale. Plantele purpurii începuseră să scoată muguri somnoroși, dar majoritatea florilor erau pe tufele roșii. Hibiscușii aceia roșii păreau să înflorească incredibil de repede, cu toate că mama îi tăia des ca să împodobească altarul bisericii, iar trecătorii care mergeau înspre mașinile lor parcate lângă trotuar le rupeau la fel de frecvent.

Majoritatea celor care rupeau florile erau membri ai grupului de rugăciune al mamei; o femeie își prinsese odată una după ureche – o văzusem clar de la geam. Și chiar și agenții guvernamentali, doi bărbați în jachete negre, care veniseră mai demult, smulseseră flori din tufa de hibiscus când ieșiseră. Veniseră într-o mașină de teren cu plăcuțe ale Guvernului Federal și parcaseră aproape de tufele de hibiscus. Nu stătuseră mult. Mai târziu, Jaja mi-a spus că veniseră să-l mituiască pe Papa și că îi auzise spunând că mașina lor era plină de dolari. Nu eram sigură dacă Jaja auzise corect. Dar chiar și acum mă mai gândeam la asta din când în când. Îmi imaginam mașina plină de teancuri peste teancuri de bani străini, întrebându-mă dacă puseseră banii în mai multe cutii de carton sau într-o singură cutie uriașă, de mărimea celei în care ne fusese livrat frigiderul.

•

Eram încă la fereastră când mama intră la mine în cameră. În fiecare duminică înainte de prânz, între a-i spune lui Sisi să pună mai mult ulei de palmier în supă și mai puțin curry în orezul de nucă de cocos, și în timp ce Papa își făcea siesta, mama îmi împletea părul în codițe. Se așeza pe un fotoliu lângă ușa de la bucătărie, iar eu stăteam jos, cu capul așezat în poala ei. Cu toate că bucătăria era aerisită, cu geamurile mereu deschise, părul meu reușea totuși să absoarbă toate condimentele, și la sfârșit, când îmi duceam o șuviță împletită la nas, mirosea invariabil a supă de egusi{3} sau a utazi{4}, sau a curry. Dar mama nu veni la mine în cameră cu plasa plină de piepteni și uleiuri de păr să mă roage să cobor. În loc de asta, spuse:

— E gata prânzul, nne.

Am vrut să-i spun că-mi pare rău că Papa îi spărsese figurinele, dar cuvintele care ieșiră în loc de asta fură:

— Îmi pare rău că s-au spart figurinele tale, mamă.

Încuviință repede, apoi dădu din cap să arate că figurinele nu aveau nicio importanță. Aveau, totuși, importanță. Cu ani în urmă, înainte să înțeleg, mă întrebam mereu de ce le lustruia de fiecare dată după ce auzeam zgomote din camera lor, ca și cum ceva ar fi fost izbit de ușă. Papucii ei de gumă nu făceau niciun zgomot pe scări, dar știam că s-a dus jos când auzeam ușa de la sufragerie deschizându-se. Mă duceam jos și-o vedeam stând lângă etajeră, cu un șervet de bucătărie înmuiat în apă cu săpun. Stătea cel puțin un sfert de oră la fiecare figurină ce înfățișa câte o balerină. Nu i-am zărit niciodată lacrimi pe față. Ultima dată, abia cu vreo două săptămâni în urmă, când ochiul ei umflat era încă negru-vinețiu ca un avocado copt prea tare, le aranjase altfel după ce le lustruise.

— Îți voi împleti părul după masă, spuse, întorcându-se să iasă.

— Da, mamă.

Am urmat-o jos. Șchiopăta ușor, ca și cum un picior i-ar fi fost mai scurt decât celălalt, mers ce-o făcea să pară chiar mai scundă decât era. Scările noastre se arcuiau elegant în formă de „S” și aproape ajunsesem jos când l-am văzut pe Jaja stând pe coridor. De obicei, mergea în camera lui ca să citească înainte de prânz, dar azi nu urcase; stătuse tot timpul în bucătărie, cu mama și Sisi.

— Ke kwanu? am întrebat, cu toate că nu era nevoie să-l întreb cum se simte. Era destul să mă uit la el. Fața lui de adolescent de șaptesprezece ani făcuse cute; i se încrucișau pe frunte și în fiecare linie se cuibărise o încordare întunecată. M-am întins spre el și i-am strâns mâna în treacăt înainte să intrăm în sufragerie. Papa și mama se așezaseră deja, iar Papa se spăla pe mâini în castronul cu apă pe care Sisi i-l ținea în față. Așteptă până când Jaja și cu mine ne așezarăm pe partea