cealaltă și începu rugăciunea. Timp de douăzeci de minute, îl rugă pe Domnul să binecuvânteze mâncarea. După aceea, intonă câteva rugăciuni din „Binecuvântată Fecioară” în timp ce noi răspundeam „Roagă-te pentru noi”. Rugăciunea lui preferată era „Doamna noastră, scut al poporului nigerian”. El singur o inventase.

— Dacă oamenii ar rosti-o în fiecare zi, ne spunea, Nigeria nu s-ar mai clătina ca un om puternic pe picioroangele prea subțiri ale unui copil.

La prânz aveam fufu{5} și supă de onugbu{6}. Fufu era fină și pufoasă. Sisi o gătea bine; pisa cartofii dulci cu putere, adăugând stropi de apă în mojar, iar obrajii i se contractau odată cu puf-puf-puf-ul pistilului. Supa era groasă, cu bucăți de carne fiartă de vită și de pește uscat și cu frunze de onugbu de un verde-închis. Mâncam în tăcere. Îmi făceam din pasta de fufu biluțe cu degetele, le înmuiam în supă, asigurându-mă că prind și bucățele de pește, și apoi le duceam la gură. Eram sigură că supa e bună, dar nu reușeam nicicum să-i simt gustul. Limba îmi era ca de hârtie.

— Dă-mi sarea, te rog, spuse Papa.

Ne-am întins cu toții după sare în același timp. Eu și cu Jaja am atins solnița de cristal, iar degetele mele le-au atins ușor pe ale lui, apoi i-a dat drumul. I-am dat-o lui Papa. Liniștea părea să se întindă la nesfârșit.

— Au adus sucul de acaju azi după-masă. Are gust bun. Sunt sigură că se va vinde, spuse mama într-un târziu.

— Spune-i fetei să-l aducă, zise Papa.

Mama trase de clopoțelul care atârna de un fir transparent din tavan, deasupra mesei, și Sisi apăru.

— Da, doamnă?

— Adu două sticle din băutura luată de la fabrică.

— Da, doamnă.

Îmi doream ca Sisi să fi spus „Ce sticle, doamnă?” sau „Unde sunt, doamnă?”, orice le-ar fi putut determina pe ea și pe mama să continue discuția, să mascheze mișcările nervoase ale lui Jaja, care își tot frământa pasta de fufu. Sisi se înapoie îndată și puse sticlele lângă Papa. Aveau aceleași etichete lipsite de culoare ca toate celelalte lucruri produse în fabricile lui Papa – turtele și biscuiții cu cremă, și sucul la sticlă, și chips-urile de banane. Papa turnă tuturor din sucul galben. M-am întins repede după pahar și am sorbit din el. Avea gust apos. Am vrut să par entuziasmată; poate că, dacă aș fi spus cât e de bun, Papa ar fi uitat că nu-l pedepsise încă pe Jaja.

— E foarte bun, Papa, am spus.

Papa îl plimbă prin gură, între obrajii umflați.

— Da, da.

— Are gust de acaju proaspăt, spuse mama.

„Te rog zi ceva”, voiam să-i spun lui Jaja. Ar fi trebuit să zică ceva acum, să participe la conversație, să laude noul produs al lui Papa. Întotdeauna făceam asta, de câte ori vreun angajat de la fabricile lui ne aducea o mostră de produs.

— Seamănă cu vinul alb, adăugă mama. Era agitată, după cum puteam vedea, nu din cauză că un fruct proaspăt de acaju nu semăna deloc la gust cu vinul alb, ci pentru că vocea ei era mai gravă decât de obicei. Vin alb, spuse mama din nou, închizându-și ochii să savureze gustul mai bine. Vin alb fructat.

— Da, am spus eu. O bilă de fufu îmi alunecă dintre degete și căzu în supă.

Papa se uita fix la Jaja:

— Jaja, n-ai băut împreună cu noi, gbo? Ți-ai înghițit limba? întrebă el numai în igbo. Un semn rău. Abia dacă știa să vorbească igbo, și, cu toate că Jaja și cu mine vorbeam acasă cu mama, lui nu-i plăcea să vorbim igbo în public. Trebuia să vorbim civilizat în public, ne spunea; trebuia să vorbim în engleză. Sora lui Papa, tușica Ifeoma, ne spusese odată că Papa era un produs mult prea colonial. Spusese asta despre Papa într-un fel blând, împăciuitor, ca și cum n-ar fi fost vina lui Papa, ca și cum ai auzi pe cineva vorbind pe limba păsărească și ai spune că i se trage de la o boală gravă de malarie.

— Nu ai nimic de spus, gbo, Jaja? întrebă Papa din nou.

— Mba, mi-am înghițit limba, răspunse Jaja.

— Poftim? O umbră întunecă privirea lui Papa, o umbră pe care o zărisem în ochii lui Jaja. Frică. Părăsise ochii lui Jaja și intrase în ai lui Papa.

— Nu am nimic de spus, zise Jaja.

— Sucul e bun, începu mama.

Jaja își împinse scaunul îndărăt.

— Mulțumesc, Doamne. Mulțumesc, Papa. Mulțumesc, mama.

M-am întors să-l privesc. Cel puțin mulțumise așa cum se cuvine, așa cum făceam de fiecare dată după masă. Dar în același timp făcea ce nu făcuse niciodată: pleca înainte ca Papa să spună rugăciunea de după masă.

— Jaja! spuse Papa. Umbra creștea, învăluind albul ochilor lui Papa. Jaja ieși din sufragerie cu farfuria în mână. Papa făcu un gest să se ridice, apoi se prăbuși înapoi în scaun. Obrajii îi atârnau, ca ai unui buldog.

M-am întins spre pahar și mi-am fixat privirea pe sucul galben apos, ca urina. L-am turnat pe tot pe gât, dintr-o singură înghițitură. Nu știam ce altceva să fac. Asta nu se mai întâmplase niciodată până acum. Niciodată. Zidurile curții aveau să se prăbușească – eram sigură – și aveau să strivească arbuștii de frangipan. Cerul avea să se năruiască peste noi. Covoarele persane de pe plăcile de marmură lucioasă aveau să intre la apă. Ceva avea să se întâmple. Dar singurul lucru care s-a întâmplat a fost să mă înec. Trupul mi se scutură de la tuse. Papa și mama veniră repede. Papa mă bătea pe spate, în timp ce mama îmi freca umerii, spunându-mi întruna: „0 zugo, nu mai tuși”.

În seara aceea, am stat în pat și