nu am luat cina cu familia. Am căpătat o tuse, și obrajii îmi ardeau palmele. Mii de monștri jucau un joc dureros în capul meu, dar în loc de minge aveau o carte de rugăciuni cu coperte de piele, pe care o aruncau de la unii la alții. Papa a venit la mine în cameră; salteaua s-a lăsat când s-a așezat să mă mângâie pe față și m-a întrebat dacă mai voiam și altceva. Mama îmi făcea deja ofe nsala{7}. I-am spus că nu și am stat în liniște, cu mâinile într-ale lui, multă vreme. Respirația lui Papa era întotdeauna zgomotoasă, dar acum sufla greu de parcă rămânea fără aer și mă întrebam la ce se gândește, dacă aleargă cumva în gând, ca să scape de ceva. Nu-l priveam în față, pentru că nu voiam să văd erupția care i se întinsese peste tot, atât de multe puncte și atât de egal întinse, că-i făceau fața să pară umflată.

Mai târziu, mama îmi aduse niște ofe nsala, dar supa aromată îmi făcu greață. După ce am vomitat în baie, am întrebat-o pe mama unde e Jaja. Nu venise să mă vadă deloc după prânz.

— La el în cameră. N-a coborât la cină. Îmi mângâia părul împletit în codițe; îi plăcea să facă asta – să urmărească felul în care șuvițele de păr din diferite părți ale scalpului se adunau și stăteau prinse la un loc. Avea să mi-l împletească pe tot până săptămâna viitoare. Părul meu era prea des; se aduna la loc de fiecare dată, într-o claie ori de câte ori treceai un pieptene prin el. Dacă ar fi încercat să-l pieptene, acum n-ar fi făcut decât să înfurie monștrii deja prezenți în capul meu.

— Ai de gând să înlocuiești figurinele? am întrebat. Simțeam mirosul deodorantului ei cu bilă de la subsuoară. Fața ei cafenie, perfectă, cu excepția cicatricei proaspete de pe frunte, nu spunea nimic.

— Kpa, spuse. Nu le voi înlocui.

Poate mama își dăduse seama că nu-i mai trebuie figurinele; că, atunci când Papa aruncase cartea de rugăciuni către Jaja, nu numai figurinele se prăbușiseră, ci totul. Abia acum îmi dădeam seama; abia acum îmi dădeam voie să mă gândesc la asta.

Am stat întinsă în pat după ce mama plecă și mi-am lăsat mintea să scormonească trecutul – anii în care Jaja, mama și cu mine vorbeam mai mult cu sufletul decât cu buzele. Până la Nsukka. Cu Nsukka a început totul. Grădinița tușicăi Ifeoma de lângă veranda apartamentului ei din Nsukka a început să rupă tăcerea. Sfidarea lui Jaja îmi părea acum ca hibiscusul experimental purpuriu al tușicăi Ifeoma: rar, parfumat cu nuanțe de libertate, o altfel de libertate decât cea scandată de mulțimile cu frunze verzi în mâini, în Piața Guvernului, după lovitura de stat. O libertate de a fi, de a face.

Dar amintirile mele nu au început de la Nsukka. Au început înainte de asta, când toți hibiscușii din curtea din față erau de un uluitor roșu aprins.

VORBIND CU SUFLETUL

Înainte de Duminica Floriilor

Eram la masa de studiu când mama veni în cameră cu un teanc de uniforme de școală în brațe. Le puse pe patul meu. Le strânsese de pe sârmele din curtea din spate, unde le pusesem la uscat de dimineață. Jaja și cu mine ne spălam uniformele de școală, iar Sisi spăla restul hainelor. Întotdeauna înmuiam mai întâi părticele mici de material în apa cu spumă, să verificăm dacă se duc culorile, chiar dacă știam că nu se duc. Voiam să petrecem fiecare minut din jumătatea de oră pe care Papa o alocase spălatului uniformelor.

— Mulțumesc, mamă, tocmai voiam să le aduc înăuntru, am spus, ridicându-mă să împachetez hainele. Nu era potrivit să lași pe cineva mai în vârstă să-ți îndeplinească sarcinile, dar pe mama nu o deranja. Erau atâtea lucruri care nu o deranjau.

— Vine o ploaie măruntă și n-am vrut să se ude. Își trecu mâna peste uniforma mea, o fustă gri cu o betelie de nuanță mai închisă, destul de lungă încât să nu mi se vadă gambele când o purtam.

— Nne, vei avea un frățior sau o surioară.

M-am holbat la ea. Stătea pe pat, cu genunchii apropiați.

— Vei avea un bebeluș?

— Da, zâmbi ea, încă netezindu-mi fusta cu mâna.

— Când?

— În octombrie. Am fost la Park Lane ieri să mă vadă doctorul.

— Slavă Domnului. Era exact ce spuneam Jaja și cu mine, ceea ce aștepta Papa să spunem, când se întâmplau lucruri bune.

— Da. Mama dădu drumul fustei, fără tragere de inimă. Domnul e drept. Știi că, după ce te-ai născut tu și după ce am pierdut câteva sarcini, oamenii au început să șușotească. Membrii din umunna{8} noastră au și trimis oameni la tatăl tău să-l îndemne să facă copii cu altcineva. Atâția oameni aveau fete dispuse și multe dintre ele erau chiar absolvente de facultate. Ar fi putut să nască mulți fii și să pună stăpânire pe casă și să ne alunge, așa cum a făcut cea de-a doua soție a domnului Ezendu. Dar tatăl tău a rămas cu mine, cu noi. De obicei, nu spunea atâtea cuvinte dintr-odată. Vorbea la fel cum mănâncă o rândunică, în porții mici.

— Da, am spus. Papa merita laude, firește, pentru că nu alesese să aibă mai mulți fii cu altă femeie, pentru că nu alese să-și ia încă o nevastă. Dar Papa era diferit. Mi-aș fi dorit ca mama să nu-l compare cu domnul Ezendu și cu nimeni altcineva; îl înjosea, îl întina.

— Au spus chiar și că cineva mi-a legat pântecele cu ogwu{9}. Mama dădu din