cap și zâmbi, cu zâmbetul indulgent care i se întindea pe față când vorbea despre oameni care credeau în oracole sau când rudele îi sugerau să consulte un vraci, sau când îi spuneau povești despre cum se dezgropaseră smocuri de păr și oase de animale înfășurate în pânză, care fuseseră îngropate în curțile lor din față ca să alunge bunăstarea.

— Ei nu știu că nebănuite sunt căile Domnului.

— Da, am spus. Țineam hainele cu grijă, încredințându-mă că marginile împăturite erau egale. Nebănuite sunt căile Domnului. Nu știam că încercase să mai aibă un copil de la ultima sarcină pierdută, de acum aproape șase ani. Nici măcar nu mă puteam gândi la ea și la Papa împreună, pe patul pe care-l împărțeau, făcut la comandă și mai mare decât un pat matrimonial obișnuit. Când mă gândeam la afecțiune între ei, mă gândeam cum își făceau semnul păcii la slujbă, cum Papa o ținea tandru în brațe după ce se ținuseră de mână.

— A fost bine la școală? întrebă mama ridicându-se. Mă întrebase și mai devreme.

— Da.

— Sisi și cu mine gătim moi-moi{10} pentru surori; vor veni în curând, spuse mama, înainte să coboare iar. Am urmat-o și am așezat uniformele împachetate pe masa din hol, de unde Sisi avea să le ia la călcat.

Surorile, membre ale grupului de rugăciune Doamna Miraculoasei Medalii, ajunseră în curând, iar cântecele lor în igbo, acompaniate de bătăi puternice din palme, răsunau până sus. Se rugau și cântau cam jumătate de oră și apoi mama le întrerupea cu vocea ei gravă, care abia răzbea până sus chiar și cu ușa de la cameră deschisă, să le spună că le pregătise „ceva bun”. Când Sisi începea să aducă platourile de moi-moi și cu orez jollof{11}, și pui fript, femeile o mustrau cu blândețe pe mama.

— Soră Beatrice, ce-i asta? De ce te-ai ostenit atât? Ți se pare că nu suntem mulțumite cu anara pe care o primim în casa celorlalte surori? Nu trebuia să te deranjezi, serios.

Apoi, o voce ascuțită rostea „Binecuvântat fie Domnul!” lungind primul cuvânt cât putea de mult. Răspunsul „Aleluia” străbătea până în camera mea, prin pereți și prin mobilierul de sticlă din camera de zi. Apoi se rugau, cerându-i Domnului să răsplătească generozitatea surorii Beatrice și să mai adauge câteva binecuvântări la cele pe care le avea deja. Apoi, clinchetul furculițelor și lingurilor în farfurii își răspândea ecoul în toată casa. Mama nu folosea niciodată tacâmuri din plastic, oricât de mare ar fi fost grupul.

Tocmai începuseră să se roage la masă când l-am auzit pe Jaja țopăind pe scări. Știam că vine la mine în cameră mai întâi, pentru că Papa nu era acasă. Dacă Papa ar fi fost acasă, Jaja s-ar fi dus întâi în camera lui să se schimbe.

— Ke kwanu? am întrebat când intră. Uniforma lui de școală, pantaloni scurți albaștri și cămașă albă cu emblema St. Nicholas strălucind în stânga, pe piept, mai avea încă urmele de la călcat imprimate pe față și pe spate. Fusese votat cel mai îngrijit junior anul trecut, iar pentru asta Papa îl strânsese așa de tare în brațe că Jaja crezuse că-i rupe spatele.

— Bine. Stătea lângă biroul meu, răsfoind leneș manualul de Introducere în tehnologie deschis în fața mea. Ce-ați mâncat?

— Garri{12}.

„Mi-ar fi plăcut să mai luăm prânzul împreună”, rosti Jaja din priviri.

— Și mie, am spus cu voce tare.

Înainte, șoferul nostru Kevin mă lua prima de la școala Fiicele Inimii Pure, apoi mergea să-l ia pe Jaja de la St. Nicholas. Jaja și cu mine luam prânzul împreună când ajungeam acasă. Acum, pentru că Jaja făcea parte din programul elevilor dotați de la St. Nicholas, mergea la cursuri after-school. Papa revizuise orarul lui, dar nu și pe al meu, și nu-l puteam aștepta ca să luăm masa de prânz împreună. Până venea de la școală, eu trebuia să fi mâncat, să mă fi odihnit și să mă fi apucat deja de învățat.

Cu toate acestea, Jaja știa ce mâncasem la prânz în fiecare zi. Aveam un meniu pe peretele din bucătărie, pe care mama îl schimba de două ori pe lună. Dar el mă întreba oricum și pe mine, de fiecare dată. Făceam asta adesea, punându-ne întrebări ale căror răspunsuri le știam deja. Poate pentru că astfel nu puneam celelalte întrebări, ale căror răspunsuri nu voiam să le știm.

— Am trei teme de făcut, spuse Jaja, întorcându-se să plece.

— Mama e însărcinată, am spus.

Jaja se așeză pe marginea patului.

— Ți-a spus ție?

— Da. Trebuie să nască în octombrie.

Jaja își închise ochii o vreme și apoi îi deschise.

— Vom avea grijă de bebeluș. Îl vom proteja.

Știam că Jaja se referea să-l protejăm de Papa, dar n-am făcut nicio remarcă legată de asta. În schimb, am întrebat:

— De unde știi că o să fie băiat?

— Simt. Tu ce crezi?

— Nu știu.

Jaja mai stătu o vreme pe patul meu înainte de a coborî scările să ia prânzul; mi-am dat manualul la o parte, m-am uitat în sus la orarul meu zilnic, lipit pe perete. Deasupra foii albe de hârtie era scris cu litere îngroșate Kambili, tot așa cum deasupra orarului din biroul lui Jaja era scris Jaja. M-am întrebat când avea Papa să întocmească un orar pentru bebeluș, noul meu frățior, și dacă va face asta imediat după ce se naște sau va aștepta până mai crește puțin. Lui Papa îi plăcea ordinea. Asta se oglindea în felul în care arătau orarele, în felul în care liniile de cerneală neagră, meticulos desenate, se întretăiau