unele cu altele, despărțind studiul de odihnă, odihna de timpul petrecut în familie, timpul în familie, de masă, masa, de rugăciune, rugăciunea, de somn. Când eram la școală, aveam mai puțin timp pentru odihnă și mai mult timp pentru studiu, chiar și la sfârșit de săptămână. Când eram în vacanță, aveam puțin mai mult timp alocat familiei, un pic mai mult timp să citim ziare, să jucăm șah sau Monopoly sau să ascultăm radioul.

În timpul activităților de familie din sâmbăta următoare, atunci s-a produs lovitura de stat. Papa tocmai îi dăduse șah-mat lui Jaja, când am auzit o muzică marțială la radio, acordurile solemne făcându-ne să ne oprim și să ascultăm. Un general cu un puternic accent Hausa veni și anunță că avusese loc o lovitură de stat și că avem un nou guvern. Ni se va spune în curând cine este noul șef al statului.

Papa împinse tabla de șah la o parte și se scuză, să dea un telefon din birou. Jaja, mama și cu mine îl așteptarăm în liniște. Știam că-și sună editorialistul, pe Ade Coker, probabil să-i spună ceva despre cum aveau să acopere știrile despre lovitură. Când s-a întors, am băut sucul de mango pe care Sisi ni l-a servit în pahare înalte și ne-a povestit despre lovitura de stat. Părea trist; buzele lui dreptunghiulare păreau lăsate în jos. Loviturile generează alte lovituri, spunea el, povestind despre loviturile de stat sângeroase din anii șaizeci, care se soldaseră cu un război civil, imediat după ce plecase din Nigeria să studieze în Anglia. O lovitură de stat întotdeauna deschidea un cerc vicios. Oamenii de la conducere se alungau mereu unii pe alții, pentru că aveau puterea s-o facă, pentru că erau cu toții îmbătați de ea.

Firește, ne spunea Papa, politicienii erau corupți și Standard publicase multe povești despre miniștri care își ascundeau banii în conturi din bănci străine, bani destinați pentru plata salariilor profesorilor și pentru construcții de drumuri. Dar ceea ce ne trebuia nouă, nigerienilor, nu erau soldați care să ne conducă; aveam nevoie de democrație. Democrație reînnoită. Suna important, așa cum o spunea el, dar, pe de altă parte, aproape tot ceea ce spunea Papa suna foarte important. Îi plăcea să se lase pe spate și să privească în sus când vorbea, ca și cum ar fi căutat ceva în aer. Eu mă concentram asupra buzelor lui, asupra mișcării lor și uneori uitam de mine, uneori îmi doream să rămân așa pentru totdeauna, ascultându-i vocea, atentă la lucrurile importante pe care le spunea. La fel simțeam când zâmbea, cu fața deschizându-se ca o nucă de cocos cu pulpa albă și strălucitoare înăuntru.

În ziua ce urmă loviturii de stat, înainte să plecăm la rugăciunea de seară de la St. Agnes, am stat în camera de zi și am citit ziarele; vânzătorul nostru ne aducea ziarele principale în fiecare dimineață, patru exemplare din fiecare, la ordinul lui Papa. Întâi citeam ziarul Standard. Numai acesta avea un editorial critic, făcând un apel la noul guvern militar să implementeze rapid un plan de întoarcere la democrație. Papa citi unul dintre articolele din Nigeria Today cu voce tare, un articol de fond scris de un redactor care insista că e cu adevărat timpul să avem un președinte militar, din moment ce politicienii scăpaseră de sub control și economia noastră era vraiște.

— Standard nu ar scrie niciodată aberațiile astea, spuse Papa, lăsând ziarul jos. Ca să nu mai vorbim de a-l numi pe acest individ „președinte.”

— „Președintele” se presupune că e ales, spuse Jaja. „Șef al statului” este termenul corect.

Papa zâmbi, iar eu îmi doream să fi spus asta înaintea lui Jaja.

— Editorialul din Standard e bine scris, zise mama.

— Ade e de departe cel mai bun din branșă, spuse Papa, fără să-și ascundă mândria, în timp ce răsfoia alt ziar. Schimbare de Gardă. Ce mai titlu. Sunt cu toții înspăimântați. Scriu despre cât de corupt era guvernul civil, ca și cum ar crede că guvernul militar n-o să fie corupt. Țara asta se duce de râpă, rău de tot.

— Domnul ne va scăpa, am zis, convinsă că Papa va aprecia ce spun.

— Da, da, spuse Papa aprobând din cap. Apoi se întinse și mă luă de mână, iar eu m-am simțit de parcă aveam gura plină de vată de zahăr.

•

În săptămânile ce urmară, ziarele pe care le citeam împreună sunau diferit, mult mai supuse. Și Standard era diferit; era mai critic, mai incisiv decât fusese înainte. Chiar și mersul la școală cu mașina era diferit. În prima săptămână după lovitura de stat, Kevin smulgea crengi verzi de copac și le prindea pe mașină, în dreptul numerelor, ca demonstranții din Piața Guvernului să ne lase să trecem. Ramurile verzi simbolizau „Solidaritate”. Totuși, ale noastre nu păreau niciodată atât de luminoase ca ale demonstranților, și uneori, când treceam pe lângă ei, mă întrebam ce-ar fi să ne alăturăm lor, scandând „Libertate” și blocând drumul mașinilor.

În săptămânile ce urmară, când Kevin trecea pe lângă Ogui Road, am văzut soldați la punctul de control de lângă piață, plimbându-se și mângâindu-și armele lungi. Opreau unele mașini și le percheziționau. Odată, am văzut un om îngenunchind pe drum lângă un Peugeot 504, cu mâinile ridicate în aer.

Dar acasă nu se schimbă nimic. Jaja și cu mine ne respectam orarele mai departe, ne puneam unul altuia întrebări ale căror răspunsuri le știam deja. Singura schimbare era pântecele mamei: începu, încet și subtil, să se rotunjească. Mai întâi,