arăta ca o minge de fotbal dezumflată, dar până în Duminica Rusaliilor îi ridicase fusta brodată roșie-aurie de biserică suficient cât să n-o confunzi cu alte straturi de îmbrăcăminte de dedesubt sau cu capătul înnodat al fustei tradiționale. Altarul era decorat în aceeași nuanță de roșu ca și fusta mamei. Roșul era culoarea Rusaliilor. Preotul invitat rosti predica în niște veșminte roșii care păreau prea scurte pentru el. Era tânăr și se uita des în sus în timp ce citea Evanghelia, iar ochii lui căprui sfredeleau adunarea. Sărută încet Biblia când termină. Dacă altcineva ar fi făcut asta, ar fi putut părea teatral, dar în cazul lui nu a fost așa. Părea real. Fusese hirotonisit de curând, așteptând să fie numit într-o parohie, după cum ne spusese. El și cu părintele Benedict aveau un prieten comun apropiat și fusese încântat când părintele Benedict îl invitase să slujească. Totuși nu ne-a spus cât de frumos era altarul nostru de la St. Agnes, cu treptele care străluceau ca niște blocuri șlefuite de gheață. Nici că era unul dintre cele mai frumoase altare din Enugu și poate chiar din Nigeria. Nici nu sugerase, cum făcuseră toți ceilalți preoți invitați cu alte ocazii, că prezența lui Dumnezeu stăruia mai mult la St. Agnes și că sfinții irizați de pe vitraliile înalte de jos până sus îl țineau pe Dumnezeu aproape. Și la jumătatea predicii, se întrerupse cântând un cântec igbo: „Bunie ya enu…”

Adunarea trase aer în piept în cor, unii oftară, alții încremeniră cu buzele într-un „O” mare nerostit. Erau obișnuiți cu predicile dezlânate ale părintelui Benedict, cu lectura dumnealui monotonă de aproape adormeai în strană. Încet, i se alăturară. Îl privii pe Papa bosumflându-se. Se uită într-o parte să vadă dacă Jaja și cu mine cântam și aprobă din cap când văzu că buzele ne erau pecetluite.

După slujbă, am stat în fața intrării în biserică, așteptând în timp ce Papa saluta lumea adunată în jurul lui.

— Bună dimineața. Domnul fie lăudat! spunea înainte de a da mâna cu bărbații și de a îmbrățișa femeile, de a mângâia pe cap pruncii mai mari și de a ciupi ușor bebelușii de obraji. Unii dintre bărbați îi șopteau câte ceva la ureche și Papa le răspundea tot în șoaptă, iar bărbații îi mulțumeau, strângându-i mâna cu ambele mâini înainte de plecare. Într-un final, Papa termină de salutat lumea și ne îndreptarăm spre mașină prin curtea largă acum golită de mașinile ce fuseseră îngrămădite acolo ca niște faguri în stup.

— Preotul acela tânăr… să cânte el așa în timpul predicii, ca un conducător lipsit de Dumnezeu de-al bisericilor acelora penticostale ce răsar peste tot ca ciupercile după ploaie! Oamenii ca el aduc numai necazuri bisericii. Nu trebuie să uităm să ne rugăm pentru el, spuse Papa, descuind portiera Mercedesului și așezând cartea de rugăciuni și revista pastorală pe scaun, înainte de a se întoarce spre casa parohială. După slujbă, intram întotdeauna să-l vizităm pe părintele Benedict.

— Biko, lasă-mă să stau să vă aștept în mașină, spuse mama, sprijinindu-se de Mercedes. Îmi vine să vomit.

Papa se întoarse și o străfulgeră cu privirea. Mi-am ținut răsuflarea. Mi s-a părut o veșnicie, dar nu cred că au fost mai mult de câteva secunde.

— Ești sigură că vrei să stai în mașină? întrebă Papa.

Mama privea în jos; avea mâinile pe burtă și-și ținea fusta ca să nu se dezlege sau să nu dea drumul pâinii și ceaiului de la micul dejun.

— Nu mi-e bine, murmură ea.

— Am întrebat dacă ești sigură că vrei să stai în mașină.

Mama se uită în sus.

— Voi veni cu tine. Totuși, nu mi-e chiar așa de rău.

Fața lui Papa nu se schimbă. Așteptă să vină spre el, apoi se întoarse și se îndreptară împreună spre casa preotului. Jaja și cu mine îi urmarăm. O priveam pe mama în timp ce mergeam. Până atunci, nu observasem cât era de trasă la față. Pielea ei de obicei de un brun fin, ca untul de arahide, acum arăta suptă, de un galben-pământiu. Jaja îmi spuse din priviri: „Dacă vomită?” Îmi voi ridica poalele rochiei ca mama să poată vomita pe ea, fără să facă mizerie în casa părintelui Benedict.

Casa arăta de parcă arhitectul își dăduse prea târziu seama că trebuia să proiecteze apartamente de locuit, și nu o biserică. Arcada care ducea în sufragerie arăta ca o intrare de altar; alcovul cu telefonul crem părea gata să primească Sfânta Împărtășanie; micul birou de lângă camera de zi ar fi putut fi o sacristie căptușită de cărți sfinte, veșminte preoțești și potire.

— Frate Eugene! spuse părintele Benedict. Fața lui palidă se deschise într-un zâmbet când îl văzu pe Papa. Stătea la masa din sufragerie și mânca. Avea felii de yam{13} la prânz, dar și o farfurie cu ochiuri, mai degrabă ca mic dejun. Ne-a invitat să stăm cu el la masă. Papa refuză în numele nostru și apoi merse la masă să vorbească pe mutește.

— Cum te simți, Beatrice? întrebă părintele Benedict, ridicând vocea ca mama să-l poată auzi din camera de zi. Nu arăți prea bine.

— Bine, părinte. E doar din cauza alergiei mele la vremea asta – a combinației între harmattan și sezonul ploios.

— Kambili și Jaja, v-a plăcut slujba?

— Da, părinte, am răspuns amândoi în același timp.

La scurt timp plecarăm, puțin mai repede decât de obicei. Papa nu spuse nimic în mașină, dar falca i se mișca de parcă ar fi scrâșnit din dinți. Am stat tăcuți ascultând Ave