când, anul trecut, prin testament, una din rudele mele îndepărtate mi-a lăsat şase mii de ruble, m-am retras deîndată de la serviciu şi m-am instalat în ungherul meu. Şi mai înainte am locuit în acest ungher, dar acum m-am statornicit în acest ungher. Camera mea e urâtă, infectă, la marginea oraşului. Drept servitoare am o ţărancă bătrână, rea de proastă ce-i, care, pe deasupra; mai şi duhneşte întotdeauna groaznic. Mi se pare că, la Petersburg, clima începe să-mi dăuneze şi că, numai cu mijloacele mele neînsemnate, viaţa va fi prea scumpă aici pentru mine. Asta o ştiu şi eu, o ştiu mai bine decât aceşti sfătuitori experimentaţi şi prea înţelepţi, care dau din cap plini de importanţă. Dar rămân la Petersburg; nu plec din Petersburg! Şi nu plec pentru că. Eh! De fapt, e cu desăvârşire totuna dacă plec sau nu.

  De altminteri: despre ce poate vorbi un om cumsecade cu cea mai mare plăcere?

  Răspuns: despre el însuşi.

  Ei, atunci şi eu voi vorbi despre mine.

  II.

  Acum aş vrea să vă povestesc, domnilor, indiferent dacă doriţi sau nu să mă ascultaţi, de ce n-am reuşit să mă prefac nici măcar într-o insectă. Vă declar solemn că de multe ori am vrut să fiu o insectă. Însă nici măcar de asta n-am fost în stare. Vă jur, domnilor, că dacă eşti prea conştient, asta-i o boală, o boală adevărată, deplină. Pentru viaţa de toate zilele a omului ar fi fost mult prea suficientă conştiinţa umană obişnuită, adică o jumătate sau chiar un sfert din porţia care îi revine unui om evoluat din nefericitul nostru secol al nouăsprezecelea şi care, pe deasupra, are îndoitul ghinion de a locui în Petersburg, cel mai abstract şi premeditat oraş de pe globul pământesc. (Oraşele se împart în premeditate şi nepremeditate.) Ar fi absolut suficientă, de pildă, conştiinţa cu care trăiesc aşa-zişii oameni spontani şi militanţi. Pariez, credeţi că toate astea le scriu numai ca să vă fac praf, ba încă şi că dintr-o îngâmfare de prost gust îmi zornăiesc sabia, ca ofiţerul meu. Aş, domnilor, cine se poate lăuda cu bolile sale, ba încă şi să mai arunce praf în ochi cu ele?

  Adică, ce zic? Toţi fac aşa; tocmai cu bolile se laudă, iar eu cred că o fac mai mult decât oricare. Să nu ne contrazicem: obiecţia mea este absurdă. Totuşi sunt întru totul convins că boală înseamnă nu numai foarte multă conştiinţă, ci şi orice conştiinţă. Insist asupra acestei idei. Să nu ne îndepărtăm de asta pentru moment. Uite ce vreau să-mi spuneţi: de ce, ca dinadins, chiar în acele clipe, da, chiar în clipele când eram cel mai capabil să conştientizez toate subtilităţile „a tot ce e frumos şi sublim”, cum se zicea cândva la noi, mi se întâmpla chiar atunci nu să conştientizez, ci să fac nişte lucruri atât de mizerabile, carE. Ei da, într-un cuvânt, ca dinadins, îmi dădeau ghes să le săvârşesc, când îmi dădeam cel mai bine seama că nu trebuie să le fac? Cu cât eram mai conştient de ce e bine şi de tot acest „frumos şi sublim”, cu atât mai adânc mă cufundam în tina mea şi cu atât mai capabil eram să mă împotmolesc în ea. Iar trăsătura cea mai importantă consta în faptul că toate acestea parcă nu existau întâmplător în fiinţa mea, ci parcă chiar trebuiau să existe. Ca şi cum asta ar fi fost starea mea cea mai normală, nefiind câtuşi de puţin boală sau degradare, astfel încât, în cele din urmă, mi-a pierit şi cheful să lupt cu această degradare. Până la urmă mai că n-am ajuns să cred (şi, poate, chiar am ajuns să cred) că asta-i probabil starea mea normală. Dar mai întâi, la început, câte chinuri am răbdat în această luptă! Nu credeam că aşa li se întâmpla şi altora şi de aceea toată viaţa am tăinuit-o în sinea mea, ca pe un secret. Mi-era ruşine (poate, chiar şi acum îmi e ruşine); ajungeam până acolo, încât simţeam un fel de desfătare tainică, anormală, ticăloasă de-a mă întoarce câteodată, în cea mai mârşavă noapte petersburgheză, în ungherul meu şi să conştientizez intens că, iată, astăzi am făcut iar o porcărie, că ceea ce ai făcut iarăşi n-ai cum să mai îndrepţi şi în sinea mea, tainic, să-mi fac remuşcări, să mă zvârcolesc şi să mă chinuiesc până când, în cele din urmă, amărăciunea mi se transforma într-o dulcegărie ruşinoasă, blestemată şi, până la urmă, într-o desfătare categorică, serioasă! Da, în desfătare, în desfătare! Insist pe ideea asta. Tocmai de aceea am luat capăt de vorbă, pentru că vreau să aflu: au şi ceilalţi asemenea desfătări? Vă explic: desfătarea provenea tocmai din prea clara conştiinţă a înjosirii mele; din cauză că te simţi şi singur ajuns în dreptul ultimului zid; că asta-i rău, dar că nici nu putea să fie altfel; că de-acum nu mai ai cale de scăpare şi niciodată n-o să mai fii alt om; că, dacă ţi-ar mai fi rămas un pic de timp şi de credinţă ca să poţi deveni orice altceva, cu siguranţă chiar tu n-ai dori să te transformi; chiar dacă ai vrea, nici aşa n-ai avea nimic de făcut, pentru că în realitate, poate, nici n-ai fi avut în ce te preface. Însă cel mai important lucru, sfârşitul sfârşiturilor e că totul se petrece conform legilor normale şi principale ale conştiinţei intense şi din inerţia care decurge în mod direct din aceste legi şi, prin urmare, nu numai că e imposibil să te transformi, ci şi, pur şi simplu, ţi-e imposibil să faci ceva. Reiese, de pildă, ca o consecinţă a conştiinţei intense: ai dreptate că eşti ticălos, ca şi cum ticălosul s-ar simţi consolat dacă simte singur că e într-adevăr ticălos. Dar ajungă-mi. Eh, am îndrugat verzi şi uscate, dar ce am explicat? Prin ce se explică aici desfătarea? Dar vă voi explica! O să-mi duc totuşi explicaţia până la capăt! De asta am şi pus mâna pe condei.

  Eu,