de exemplu, sunt grozav de vanitos. Sunt suspicios şi supărăcios, precum un cocoşat sau un pitic, dar – zău! – am avut şi momente când, dacă s-ar fi întâmplat să-mi tragă cineva o scatoalcă, eu, poate, chiar m-aş fi bucurat de asta. Vorbesc serios: cu siguranţă aş fi fost în stare să descopăr şi în asta un fel de desfătare, fireşte, desfătarea disperării, dar şi în disperare există desfătările cele mai fierbinţi, mai ales când eşti prea conştient de situaţia fără ieşire în care te afli. Iar când capeţi o scatoalcă – păi te striveşte conştiinţa faptului că ai fost mânjit cu cine ştie ce catran. Important e că, oricum ai lua-o, reiese totuşi că întotdeauna primul vinovat de toate sunt eu şi, ceea ce-i mai jignitor, sunt vinovat fără vină şi, ca să zic aşa, conform legilor naturii. Vinovat, în primul rând, pentru că sunt mai deştept decât toţi dimprejurul meu. (Totdeauna m-am considerat mai deştept decât cei dimprejurul meu şi uneori – nu ştiu dacă vă vine să credeţi – chiar mă ruşinam de asta. În orice caz, toată viaţa am privit cumva pe de lături şi niciodată n-am putut să mă uit drept în ochii oamenilor.) Vinovat, în sfârşit, că, chiar dacă aş avea mărinimie în mine, n-aş avea decât chinuri din pricina conştiinţei inutilităţii ei. Căci, cu siguranţă n-aş fi în stare să fac nimic din mărinimia mea: nici să iert, pentru că, poate, cel care m-a lovit a făcut-o conform legilor naturii, iar legile naturii nu pot fi iertate; nici să uit, căci, chiar dacă la mijloc sunt legile naturii, e totuşi jignitor. Însă, chiar dacă aş vrea să nu fiu câtuşi de puţin mărinimos, ci dimpotrivă, aş dori să mă răzbun pe cel care m-a ofensat, nici să mă răzbun n-aş putea nicidecum, pentru că, desigur, nu m-aş putea hotărî să fac ceva, chiar dacă aş putea. De ce nu m-aş putea hotărî? Despre asta vreau să spun separat două cuvinte.

  III.

  Oare oamenii care ştiu să se răzbune şi, în general, să-şi apere interesele, cum fac ei asta, de-o pildă? Doar dacă îi cuprinde, să zicem, dorinţa de răzbunare, în acest timp nu mai rămâne nimic altceva în fiinţa lor decât acest sentiment. Un asemenea domn se năpusteşte drept spre ţintă, ca un taur furios, aplecându-şi coarnele şi doar un zid l-ar mai putea opri. (Apropo: în faţa zidului domni de-alde ăştia, adică oamenii spontani şi de acţiune, cedează în mod sincer. Pentru ei zidul nu-i ceva de ochii lumii ca, de pildă, pentru noi, oamenii care gândim şi, prin urmare, nu facem nimic; nu-i un pretext pentru a face cale întoarsă, un pretext în care alde noi nu credem, de regulă, singuri, dar de care ne bucurăm foarte mult. Nu, ei cedează cu toată sinceritatea. Zidul are pentru ei ceva liniştitor, moral-despovărător şi definitiv, aş zice, chiar ceva mistic. Dar despre zid – mai târziu.) Ei bine, tocmai pe omul spontan eu nu-l consider a fi un om adevărat, normal, cum ar fi vrut să-l vadă însăşi gingaşa lui mamă, natura, atunci când, galantă, l-a adus pe lume. Pe acest om îl invidiez de se varsă fierea în mine. E prost, aici nu vă contrazic, dar, poate, omului normal chiar prost i se cade să fie, de unde ştiţi că nu-i aşa? Poate-i chiar frumos să fie aşa. Şi cu atât mai mult sunt atât de convins de această, ca să-i zic aşa, bănuială, cu cât dacă, de pildă, am lua antiteza omului normal, adică pe un om intens conştient, neieşit, desigur, din sânul naturii, ci din retortă (asta-i de-acum aproape misticism, domnilor, dar am şi această bănuială), atunci acest om din retortă cedează uneori atât de mult în faţa antitezei sale, încât singur, cu intensa sa conştiinţă e de bună-credinţă şi se socoate a fi un şoarece, nu om. Chiar dacă e un şoarece ce conştientizează intens, e totuşi şoarece, pe când celălalt e om şi prin urmare ş.a.m.d. Şi – ceea ce-i mai important – el e cel care se consideră şoarece; nimeni nu-l roagă s-o facă; şi acesta-i un punct important. Dar să-l privim acum pe acest şoarece în acţiune. Să zicem, de pildă, că şi el e jignit (şi aproape întotdeauna e jignit de cineva) şi vrea şi el să se răzbune. Poate că-n fiinţa lui s-a acumulat mai multă ciudă decât în l'homme de la nature et de la verite. Dorinţa măruntă, ticăloasă şi josnică de a-i plăti celui care l-a jignit cu aceeaşi monedă îl râcâie poate şi mai mârşav decât pe l'homme de la nature et de la verite, pentru că l'homme de la nature et de la verite, în virtutea prostiei sale înnăscute, socoteşte că răzbunarea sa e pur şi simplu un act de justiţie; pe când şoarecele, ca urmare a conştiinţei lui intense, neagă aici justiţia. Ajunge, în cele din urmă, la faptă, la actul răzbunării. Nenorocitul de şoarece, pe lângă ticăloşia sa originară, a apucat deja să se facă de râs îndrugând verzi şi uscate sub formă de întrebări şi îndoieli, săvârşind tot atâtea alte ticăloşii: la o problemă, a adăugat atâtea probleme nerezolvate, că vrând-nevrând împrejur se adună un fel de lături nefaste, un fel de mocirlă urât mirositoare, constând din îndoieli, tulburări şi, în sfârşit, din scuipăturile care cad asupra lui din partea celor activi şi spontani, care se manifestă peste tot în calitate de judecători şi dictatori, râzându-şi de el cât îi ţin gâtlejurile lor sănătoase. Fireşte, şoarecelui nu-i rămâne decât să dea a lehamite din labă, cu un zâmbet de dispreţ prefăcut, pe care nici el nu şi-l ia în serios, şi să se furişeze ruşinat în gaura lui. Acolo, în subterana lui infamă şi urât mirositoare, şoarecele nostru jignit, lovit şi batjocorit se cufundă de îndată în răutatea rece, veninoasă şi mai ales, veşnică. Timp de patruzeci de de ani la rând îşi va aminti, până la ultimele, până la cele mai penibile amănunte, jignirea îndurată şi de fiecare dată va adăuga de la el