amănunte şi mai penibile, zădărându-se cu răutate şi aţâţându-se singur cu propria lui imaginaţie. Se va ruşina el însuşi de imaginaţia sa, dar totuşi îşi va aminti totul, va depăna în memorie totul, va scorni baliverne la adresa sa sub pretextul că şi acestea ar fi putut să se întâmple – şi nu va ierta nimic. Se prea poate să şi înceapă să se răzbune, însă o va face cumva în răstimpuri, prin nimicuri, din dosul sobei, incognito, necrezând nici în dreptul său de a se răzbuna, nici în reuşita răzbunării şi ştiind dinainte că de pe urma acestor tentative de răzbunare tot el va avea de suferit de-o sută de ori mai mult decât cel pe care se răzbună şi că acesta s-ar putea să nici nu se scarpine. Pe patul de moarte fiind, iar îşi va aduce aminte totul, cu dobânda adunată între timp. Dar tocmai în această rece, dezgustătoare semidisperare, semicredinţă, în această autoînmormântare de viu, de amărăciune, în subterană, pentru patruzeci de ani, în impasul intens creat şi totuşi îndoielnic, în toată această otravă a dorinţelor nesatisfăcute, pătrunse în fiinţă, în această febră a ezitărilor, în deciziile luate pe vecie şi în căinţele care revin pentru câteva clipe. – în toate acestea constă elixirul acelei bizare desfătări de care v-am vorbit. Ea este atât de subtilă, uneori este atât de rezistentă în faţa conştiinţei, încât oamenii cât de cât mărginiţi sau, pur şi simplu, chiar oamenii cu nervii tari nu vor pricepe nici o iotă din ea. „Poate că nu vor înţelege, veţi adăuga, rânjind, domniile voastre, nici cei care n-au primit niciodată scatoalce” – şi în felul acesta îmi veţi face, elegant, aluzia că, la viaţa mea, şi eu voi fi avut parte de o scatoalcă şi de aceea vorbesc ca un cunoscător. Pariez că aşa veţi crede. Dar fiţi pe pace, domnilor, n-am încasat scatoalca, deşi mi-e absolut indiferent ce părere veţi fi având în această privinţă. Poate regret eu însumi că am împărţit prea puţine scatoalce la viaţa mea. Dar ajunge, nici un cuvânt în plus pe marginea acestei teme extrem de interesante pentru dv.

  Continuu liniştit despre oamenii cu nervii tari, care nu înţeleg respectivul rafinament al desfătărilor. Aceşti domni, de exemplu, în anumite circumstanţe excepţionale, deşi mugesc ca taurii, cât îi ţine beregata, totuşi, cum am spus deja, se potolesc numaidecât ajunşi faţă în faţă cu imposibilul. Imposibilul – deci zidul de piatră? Care zid de piatră? Ei bine, se înţelege: legile naturii, concluziile la care au ajuns ştiinţele naturale, matematica. Oho, cum se-apucă să-ţi demonstreze, de pildă, că te tragi din maimuţă, încât nici nu mai are rost să te strâmbi, trebuie s-o iei de bună. Oho, cum se-apucă să-ţi demonstreze că, în fond, un strop din propria ta osânză trebuie să-ţi fie mai scump decât o sută de mii de semeni şi în acest rezultat se vor rezolva până la urmă toate aşa-numitele virtuţi şi obligaţii şi toate celelalte aiureli şi prejudecăţi, aşa că n-ai ce face, trebuie să o iei şi pe asta de bună, pentru că-i vorba de doi ori doi, de matematică, la încercaţi să obiectaţi.

  „Nici vorbă, vor striga ei la domniile voastre, nu-i voie să protestezi: doi ori doi fac patru! Natura nu vă cere părerea, puţin îi pasă de dorinţele voastre, dacă vă plac sau nu vă plac legile ei. Sunteţi obligaţi s-o acceptaţi aşa cum este ea, prin urmare să-i acceptaţi şi rezultatele. Zidul, deci, este ziD. EtC. Etc.” Doamne-Dumnezeule, păi ce-mi pasă mie de legile naturii şi ale aritmeticii, când – cine ştie de ce – mie nu-mi plac aceste legi şi acest doi-ori-doi? Fireşte, n-o să sparg zidul cu fruntea dacă într-adevăr n-o să am putere ca să-l sparg, dar n-o să mă resemnez în faţa lui numai pentru că am un zid de piatră şi nu m-au ţinut puterile să-l sfărâm.

  Ca şi cum un asemenea zid de piatră e într-adevăr o consolare şi într-adevăr ar conţine măcar un cuvânt de împăcare numai şi numai pentru că e un doi-ori-doi-fac-patru. O, asta-i tâmpenia tâmpeniilor! Cu totul altceva-i să înţelegi, să conştientizezi tot, toate imposibilităţile şi zidurile de piatră; să nu te împaci cu niciunul din aceste imposibilităţi şi cu nici un zid de piatră, dacă ţi-e silă să te împaci; să ajungi, pe calea celor mai inevitabile combinaţii logice, la concluziile cele mai dezgustătoare pe marginea eternei teme că până şi de existenţa zidului de piatră eşti parcă tu însuţi prin ceva vinovat, deşi iarăşi e limpede ca lumina zilei că nu eşti câtuşi de puţin vinovat şi, în consecinţă, scrâşnind din dinţi, tăcut şi neputincios, să încremeneşti cu voluptate în inerţie, visând la faptul că, după cum reiese, nici n-ai măcar pe cine să te înfurii, că ţinta furiei tale nu există şi, poate, n-o vei găsi niciodată, că la mijloc e o substituire, o măsluire, o trişare, că e pur şi simplu un hârdău cu lături, adică nu se ştie ce şi nu se ştie cine e la mijloc, însă, în pofida tuturor acestor incertitudini şi măsluiri, te doare totuşi şi, cu cât te cuprinde mai mult incertitudinea, te doare şi mai tare!

  IV

  „Ha-ha-ha! Păi după toate astea, dumneata o să descoperi desfătarea şi în durerea de dinţi!” veţi exclama, râzând.

  — Şi de ce nu? Şi în durerea de dinţi există desfătare, vă voi răspunde eu. O lună întreagă m-au durut dinţii; ştiu că există. Desigur, în cazul ăsta oamenii nu se înfurie pe tăcute, ci gem; dar gemetele nu sunt sincere, sunt gemete cu perfidie, şi-n perfidie e tot chichirezul. Tocmai în aceste gemete se exprimă desfătarea celui care suferă; dacă n-ar simţi desfătare de pe urma lor, nici nu s-ar mai apuca să geamă. E un exemplu bun, domnilor, şi-l voi dezvolta. În aceste gemete se exprimă, în primul rând, întreagă, umilitoarea lipsă de sens pe care durerea ta o divulgă în faţa conştiinţei noastre; întreaga legitimitate a naturii de care pe tine, fireşte, te doare-n cot,