dar din pricina căreia suferi totuşi, iar ea nu. Se exprimă conştiinţa faptului că nu poţi găsi un duşman vinovat de suferinţa pe care o înduri, însă durerea există; conştiinţa faptului că tu, la un loc cu toţi Wagenheimii posibili, eşti pe de-a-ntregul robul dinţilor tăi; că dacă cineva are chef, te lasă durerea de dinţi şi, dacă n-are chef, or să te mai doară încă trei luni; şi că, în sfârşit, dacă încă nu eşti de acord şi protestezi totuşi, nu-ţi mai rămâne, pentru propria consolare, decât să te biciuieşti singur sau să loveşti cât mai dureros cu pumnul în zidul tău – altceva chiar că nu-ţi mai rămâne de făcut. Ei bine, de la aceste jigniri cumplite, de la aceste batjocuri, care nu se ştie ale cui sunt, începe, în sfârşit, desfătarea, care uneori ajunge până la cel mai înalt grad al voluptăţii. Vă rog, domnilor, să trageţi cândva cu urechea la gemetele unui om cultivat al secolului al XlX-lea, care suferă de durere de dinţi, şi s-o faceţi aşa, cam în a doua sau a treia zi de suferinţă, când începe să nu mai geamă cum a gemut în prima zi, adică nu pur şi simplu din cauză că-l dor dinţii; nu geme ca un ţăran necioplit, ci ca un om atins de evoluţie şi de civilizaţia europeană, geme ca un om „care s-a lepădat de glie şi de temeiurile populare”, cum se zice acum. Gemetele lui devin cumva infame, obscen-înrăite şi nu contenesc zile şi nopţi de-a rândul. Şi doar ştie şi singur că gemetele nu-i aduc nici un folos; ştie mai bine decât oricine că degeaba îi extenuează şi îi enervează pe ceilalţi; ştie că până şi publicul, în faţa căruia el depune atâta râvnă, şi toată familia lui au început să-l asculte cu dezgust, că nimeni nu-l crede nici cât negru sub unghie şi toţi îşi zic în sinea lor că ar putea să geamă şi altfel, mai simplu, fără înflorituri şi întorsături, că se alintă numai din răutate, din perfidie. Ei bine, tocmai în aceste apucături conştiente şi ruşinoase stă voluptatea. „Pasămite, vă necăjesc, vă sfâşii inima, nu las toată casa să doarmă. Asta-i, nu dormiţi, simţiţi şi voi în fiecare clipă că mă dor dinţii. Pentru voi, acum nu mai sunt erou, cum voiam să par altădată, nu-s decât un ins mârşăvel, un şnapan. Dar las' să fie aşa! Sunt foarte bucuros că m-aţi dibuit. Vă e scârbă să ascultaţi gemetele mele ticăloase? N-are decât să vă fie scârbă; vă trag acuşi o înfloritură şi mai dezgustătoare.” Nici acum nu înţelegeţi, domnilor? Nu, se pare că, numai după o profundă evoluţie şi conştientizare, omul poate înţelege toate sinuozităţile acestei voluptăţi! Râdeţi? Mă bucur foarte mult. Glumele mele, domnilor, sunt, desigur, de prost gust, sunt inegale, confuze, cu autosuspiciune. Dar asta-i din cauză că eu însumi nu mă stimez. Parcă un om conştient se poate stima cât de cât?

  V.

  Spuneţi: poate, oare poate fi cât de cât stimat un om care, chiar şi în însuşi sentimentul propriei umilinţe, a îndrăznit să descopere desfătarea? Şi acum vorbesc aşa nu pentru că aş fi împins de cine ştie ce căinţă dulceagă. De altfel, întotdeauna mi-a repugnat să zic: „lartă-mă, tată, nu mai fac” – şi nu pentru că n-aş fi fost capabil să rostesc aceste cuvinte, ci poate, dimpotrivă, tocmai pentru că eram prea capabil să le rostesc, şi încă cum! Ca un făcut, se întâmpla să intru în câte-un bucluc, de care nici cu visul, nici cu gândul nu eram vinovat. Asta era cea mai mârşavă chestie. Însă mă înduioşam totuşi, mă căiam, vărsăm lacrimi şi, fireşte, mă trăgeam singur pe sfoară, deşi nu mă prefăceam câtuşi de puţin. Nu ştiu cum, dar inima se ţinea de mârşăvii. Aici nu puteam da vina nici măcar pe legile naturii, deşi legile naturii au fost totuşi cele care m-au nedreptăţit permanent şi cel mai mult în viaţa mea. Mi-e scârbă să-mi amintesc acum de asta, dar şi-atunci îmi era scârbă. Doar peste nici măcar un minut mi se întâmpla, de-acum cu ciudă, să-mi dau seama că totul e o minciună, o minciună, o dezgustătoare minciună de aruncat praful în ochi, adică toate aceste căinţe, toate aceste înduioşări, toate aceste juruinţe de schimbare în bine. Dar întrebaţi-mă: la ce bun mă schimonoseam şi mă căzneam singur? Răspunsul: pentru că tare mă plictisisem să stau cu mâinile în sân; iată de ce mă apucam de tertipuri. Zău că-i aşa. Observaţi-vă mai cu atenţie pe dumneavoastră înşivă, domnilor, şi atunci veţi înţelege că aşa e. Îmi născoceam singur aventuri şi-mi plăsmuiam viaţa, ca să trăiesc cumva şi eu. De câte ori nu mi s-a întâmplat, bunăoară, să mă supăr fără pricină, într-adins; şi doar ştii şi singur că n-ai de ce să te superi, că o faci pe grozavul, dar te întăriţi până într-atâta, încât până la urmă chiar ajungi să te superi. Toată viaţa m-a tras aţa să fac asemenea năzbâtii, aşa că, în cele din urmă am ajuns să nu mai fiu stăpân pe mine însumi. O dată mi-a venit chef să mă îndrăgostesc cu de-a sila, ba chiar de două ori. Şi doar am suferit, domnilor, vă încredinţez de asta. În adâncul sufletului nu-ţi vine să crezi că suferi, licăreşte râsul poznaş, dar totuşi sufăr, ba încă în modul cel mai adevărat, în toată legea; sunt gelos, îmi ies din fire. Şi totul din cauza plictisului, domnilor, totul din cauza plictisului; inerţia mă strivise. Căci fructul direct, legitim, spontan al conştiinţei este inerţia, adică şederea conştientă cu mâinile în sân. De asta am pomenit mai sus. Repet, zic sus şi tare: toţi oamenii spontani şi militanţii sunt activi tocmai pentru că sunt obtuzi şi mărginiţi. Cum se explică asta? Păi uite cum: ei, ca o consecinţă a mărginirii lor, cauzele imediate şi secundare le iau drept primordiale, aşa că, în acest fel, se conving mai repede şi mai uşor decât alţii că au descoperit motivaţia imuabilă a faptelor lor, ceea ce-i face să