se liniştească; or, ăsta-i lucrul cel mai important. Căci, pentru a intra în acţiune, trebuie să fii absolut liniştit în prealabil şi să nu-ţi mai rămână nici o îndoială. Dar eu, de pildă, cum să mă liniştesc? De unde să iau cauzele primordiale pe care să mă sprijin, unde mi-s motivaţiile? De unde să le iau? Fac exerciţii de gândire şi, drept urmare, oricare cauză primordială târăşte deîndată după ea încă una, şi mai primordială şi aşa mai departe, la nesfârşit. Aşa este esenţa oricărei conştiinţe şi gândiri. Deci, din nou, astea-s legile naturii. Aşa că, ce rezultă până la urmă? Acelaşi lucru. Amintiţi-vă: mai înainte am vorbit despre răzbunare. (Cu siguranţă, n-aţi înţeles nimic.) S-a spus: omul se răzbună pentru că găseşte în asta dreptatea. Deci, a descoperit cauza primordială, a descoperit motivaţia, adică: dreptatea. Cu alte cuvinte, e liniştit din toate părţile şi, în consecinţă se răzbună calm şi cu succes, fiind convins că face o treabă cinstită şi dreaptă. Însă eu nu văd aici dreptatea, nici virtutea n-o văd şi, prin urmare, dacă mă răzbun, o fac din răutate. Răutatea, fireşte, ar putea birui totul, toate îndoielile mele şi, deci, ar putea, cu foarte mare succes, să-mi ţină loc de cauză primordială tocmai pentru că ea nu este o cauză. Dar ce să fac, dacă nici răutate nu am (doar mai adineaori tocmai de la asta am început)? Tot ca urmare a blestematelor legi ale conştiinţei, furia mea este supusă descompunerii chimice. Te uiţi şi vezi că obiectul se volatilizează, temeiurile se evaporă, vinovatul nu-i de găsit, supărarea nu mai e supărare, ci fatalitate, ceva de felul durerii de dinţi de care nu-i nimeni vinovat şi, în consecinţă, nu-ţi mai rămâne decât aceeaşi soluţie, adică să loveşti cu pumnii în zid, ca să te doară cât mai tare. Aşa că te laşi păgubaş, întrucât n-ai descoperit cauza primordială. Dar ia încearcă să te laşi în voia acestui sentiment orbeşte, fără să judeci, fără cauza primordială, alungând conştiinţa măcar pentru un timp: apucă-te de urât sau de iubit, numai ca să nu stai cu mâinile în sân. Poimâine, cel mai târziu, vei începe să te dispreţuieşti pentru că, cu bună ştiinţă, te-ai tras singur pe sfoară. Drept rezultat: băşica de spumă şi inerţia. O, domnilor, eu doar, poate, mă consider om deştept numai pentru că toată viaţa n-am fost în stare nici să încep, nici să termin ceva. Bine, bine, sunt un flecar, un flecar impulsiv, regretabil, ca noi toţi. Dar ce să fac dacă menirea directă şi unică a fiecărui om deştept este flecăreala, adică bătutul cu bună ştiinţă al apei în piuă?

  VI.

  O, dacă aş sta degeaba numai din lene! Doamne, cât de mult m-aş stima atunci! M-aş stima tocmai fiindcă măcar lene sunt în stare să am în mine; măcar o însuşire, parcă pozitivă, ar exista în mine, iar eu aş fi sigur de ea. Întrebare: ce-i cu ăsta? Răspuns: e un leneş. Deci, eşti definit cu precizie, deci se poate spune ceva despre tine. „Leneş!” – păi ăsta-i un titlu, o menire, e o carieră, rogu-vă. Nu glumiţi, aşa-i. Aş fi atunci membru de drept al celui mai select club şi singura mea ocupaţie ar fi că m-aş stima perpetuu. Am cunoscut un domn care toată viaţa s-a mândrit cu faptul că se pricepe la vinurile lafite. Considera că ăsta-i meritul său pozitiv şi niciodată nu s-a îndoit de propria persoană. Şi nu împăcată, ci triumfătoare i-a fost conştiinţa când a murit; şi a avut perfectă dreptate. Şi eu mi-aş alege o carieră; aş fi leneş şi mâncău, dar nu unul simplu, ci unul sensibil la tot ce e frumos şi sublim. Cum vă place? Visez de mult la asta. La cei patruzeci de ani ai mei, „frumosul şi sublimul” mi-au scos peri albi; dar asta la patruzeci de ani, pe când atunci – o, atunci ar fi fost altfel! De îndată mi-aş fi găsit şi activitatea corespunzătoare, şi anume: să beau în sănătatea a tot ce e frumos şi sublim. Aş fi profitat de fiecare prilej pentru ca mai întâi să vărs o lacrimă în pocal, iar apoi s-o beau pentru tot ce e frumos şi sublim. Aş fi transformat atunci totul în frumos şi sublim; în fleacurile cele mai dezgustătoare şi indiscutabile aş fi găsit frumosul şi sublimul. M-aş fi făcut lăcrimos, precum un burete ud. Un pictor, de pildă, a pictat un tablou în maniera lui Ghe. Imediat beau în sănătatea artistului care a pictat tabloul în maniera lui Ghe, pentru că iubesc tot ce e „frumos şi sublim”. Un autor, de pildă, a scris „cum vrea fiecare”; imediat beau în sănătatea acestui „fiecare”, pentru că iubesc tot ce e „frumos şi sublim”. Aş pretinde să fiu stimat pentru asta, i-aş persecuta pe cei care nu şi-ar manifesta stima faţă de mine. Trăiesc în pace, mor triumfal – păi asta-i o minune, o întreagă minune! Mi-aş înfoia ditamai burdihanul, mi-aş umfla o guşă cu trei etaje, mi-aş ţinti înainte un nas atât de roşu, încât oricare trecător, uitându-se la mine, ar zice: „Ăsta mai zic şi eu plus! Uite ceva într-adevăr pozitiv!” Şi oricum aţi lua-o, tare-i plăcut să auzi asemenea aprecieri în secolul nostru negativist, domnilor!

  VII.

  Dar toate astea-s vise de aur. O, spuneţi-mi cine a declarat primul, cine a proclamat primul că omul se dedă la josnicii numai pentru că nu-şi cunoaşte adevăratele interese; şi că, dacă i-ai lumina mintea, dacă i-ai deschide ochii asupra intereselor lui adevărate, normale, omul ar înceta pe loc a se mai deda la josnicii, de îndată ar deveni bun şi nobil, deoarece, luminat fiind şi înţelegând adevăratele sale avantaje, tocmai în bunătate şi-ar vedea propriul folos şi doar se ştie că nici un om nu poate acţiona cu bună ştiinţă împotriva propriilor avantaje şi că, prin urmare, ca să zicem aşa, ar începe să facă bine din necesitate? O, pruncul de el! O, copil curat şi nevinovat! Păi, în primul rând, unde s-a mai văzut, de-a lungul