mileniilor, ca omul să acţioneze împins numai de propriul lui avantaj? Ce să facem cu milioanele de fapte care ne demonstrează că oamenii, cu bună ştiinţă, adică fiind cât se poate de conştienţi de avantajele lor, le-au lăsat pe al doilea plan şi s-au năpustit pe altă cale, la risc, la noroc, fără să fie siliţi – de nimeni şi de nimic la asta, ci doar parcă tocmai nedorindu-şi drumul arătat, tăindu-şi cu încăpăţânare, cu îndărătnicie un altul, greu, absurd, croindu-şi-l aproape prin beznă. Înseamnă, deci, că această încăpăţânare, această îndărătnicie le-au fost mai dragi decât orice avantaj. Avantajul! Ce-i acela avantaj? Oare vă veţi încumeta să definiţi absolut exact în ce constă avantajul omului? Şi ce-ar fi dacă uneori folosul omului nu numai că poate, ci şi trebuie într-un caz sau altul să constea în a-ţi dori răul şi nu binele? Şi dacă-i aşa, dacă un asemenea caz poate exista, praful şi pulberea s-a ales din regulă. Ce credeţi, există un asemenea caz? Râdeţi; râdeţi, domnilor, numai răspundeţi: foloasele omului au fost oare calculate absolut precis? Oare nu apar unele care nu doar că nu au încăput, dar nici nu puteau să încapă în nici o clasificare? Căci dumneavoastră, domnilor, pe câte ştiu eu, întregul registru de foloase ale omului l-aţi luat ca o medie din datele statistice şi din formulele oferite de ştiinţele economice. Foloasele dV. Sunt: bunăstarea, bogăţia, libertatea, tihna şi aşa mai departe; aşa că un om care, de pildă, ar merge pe faţă şi cu bună ştiinţă împotriva acestui registru, ar fi, după părerea domniilor voastre, la drept vorbind, şi după părerea mea, un obscurantist sau chiar nebun de legat, nu-i aşa? Numai că uite ce-i de-a mirării: de ce se întâmplă astfel că toate aceste statistici, toţi înţelepţii şi iubitorii seminţiei omeneşti, atunci când calculează foloasele omului, lasă mereu să le scape un folos? Nici măcar în calcul nu-l iau sub forma în care ar trebui să-l ia, şi doar de asta depinde tot calculul. Mare pagubă n-ar fi, ar fi de-ajuns să ia acest folos şi să-l treacă pe listă. Dar tocmai asta-i nenorocirea; folosul acesta enigmatic nu intră în nici o clasificare, nu încape în nici o listă. De pildă, am un amic. Ah, domnilor! Păi şi dV. Vă e amic; şi, de fapt, cui nu-i e el amic! Pregătindu-se să facă ceva, acest domn vă relatează de îndată, bombastic şi limpede, cum trebuie să procedeze conform legilor raţiunii şi ale adevărului. Mai mult chiar: vă va vorbi cu emoţie şi pasiune despre interesele adevărate, normale ale omului; cu ironie, îi va mustra pe prostănacii miopi, care nu înţeleg nici propriile lor foloase, nici valoarea adevărată a virtuţii; şi peste exact un sfert de oră, fără vreun motiv neaşteptat, dinafară, ci în virtutea a ceva interior, a ceva mai tare decât interesele lui, o va face boacănă de tot, adică va proceda exact pe dos faţă de cele spuse de el însuşi: şi împotriva legilor raţiunii, şi în pofida propriului interes, într-un cuvânt, împotriva a tot şi a toate. Vă previn că amicul meu e un personaj colectiv şi de aceea e cam greu să-l învinuiţi numai pe el. Asta-i, domnilor, oare n-o fi existând într-adevăr ceva la care mai fiecare om ţine mai mult decât la cele mai mari foloase ale lui, sau (ca să nu încălcăm logica) n-o fi existând un folos anume, cel mai folositor dintre toate (tocmai cel trecut cu vederea, despre care vorbeam adineaori), care este cel mai important şi mai folositor folos şi de dragul căruia, la nevoie, omul e gata să meargă împotriva tuturor legilor, adică împotriva raţiunii, onoarei, tihnei, bunăstării – într-un cuvânt, împotriva tuturor acestor lucruri frumoase şi utile, numai şi numai pentru a ajunge la folosul primordial, cel mai folositor, care îi este cel mai drag dintre toate?

  — Bine, dar tot de-un folos este vorba, mă veţi întrerupe dv. Daţi-mi voie, o să mai avem şi alte explicaţii şi nu calamburul e problema, ci faptul că folosul acesta e remarcabil tocmai pentru că năruie toate clasificările noastre şi surpă permanent toate sistemele alcătuite de către iubitori ai seminţiei omeneşti în numele fericirii seminţiei omeneşti. Într-un cuvânt, pune beţe-n roate peste toT. Însă înainte de a vă spune care-i acest folos, vreau să mă compromit personal şi de aceea vă declar cu impertinenţă că toate aceste minunate sisteme, toate aceste teorii care-i explică omenirii interesele sale adevărate, normale pentru ca ea, omenirea, tinzând în mod necesar spre împlinirea acestor interese, să devină de îndată bună şi nobilă. – deci, totul, deocamdată, este, după părerea mea, doar logistică şi nimic mai mult! Da, rogu-vă, logistică! Căci a susţine această teorie a înnoirii întregii seminţii omeneşti printr-un sistem de interese ale aceleaşi seminţii înseamnă, după părerea mea, aproape acelaşi lucru cU. Să zicem, a susţine, de pildă, urmându-l pe Buckle, că de pe urma civilizaţiei omul se îmblânzeşte şi, prin urmare, devine mai puţin feroce şi mai puţin înclinat spre război. Logic, mi se pare, aşa reiese din ce spune el. Dar omul e în aşa hal ataşat de sistem şi de concluzia logică, încât e gata să deformeze cu bună ştiinţă adevărul, e gata să se prefacă a fi orb şi surd, numai ca să-şi justifice logica. Dau acest exemplu tocmai pentru că este unul foarte clar. Păi, uitaţi-vă împrejur: sângele curge gârlă şi fierbe atât de zglobiu, încât zici că-i şampanie. Ăsta-i secolul nostru, veacul al nouăsprezecelea, în care a trăit şi Buckle. Ăsta-i Napoleon, şi cel mare, şi cel de acum. Asta-i America de Nord, alianţa eternă. Ăsta-i, în sfârşit, caricaturalul Schleswig-Holstein. Deci, ce îmblânzeşte în noi civilizaţia? Civilizaţia nu dezvoltă în om decât multilateralitatea simţuriloR. Şi nimic altceva. Şi prin dezvoltarea acestei multilateralităţi omul ar putea să evolueze până într-atât, încât să-şi găsească desfătarea în sânge. Doar aşa ceva i s-a mai întâmplat. Aţi remarcat, că vărsătorii de sânge cei mai rafinaţi au fost domnii cei mai civilizaţi, cărora alde Atilla sau Stenka Razin nu le ajung nici până