aibă grijă de dumneavoastră, iar orbul îi răspunse, Nu ştiu, soţia mea cred că n-a venit încă de la serviciu, eu s-a întâmplat să plec azi mai devreme şi uite ce-am păţit, O să vedeţi că nu-i nimic grav, n-am auzit niciodată să fi orbit cineva aşa deodată, Şi eu care mă lăudam că nu port ochelari, n-am avut niciodată nevoie, Vedeţi. Ajunseră la uşa clădirii, două femei din vecini urmăreau curioase scena, uite-1 pe vecin cum e adus de braţ, însă niciuna nu se gândi să întrebe, V-a intrat ceva în ochi, nu le-a trecut prin minte, aşa că el nu poate răspunde, Da, mi-a intrat o mare de lapte. Ajunşi înăuntru, orbul rosti, Vă mulţumesc din suflet, iertaţi bătaia de cap pe care v-am provocat-o, de aici mă descurc singur, Ei, asta-i bună, urc cu dumneavoastră, nu m-aş simţi bine dacă v-aş lăsa aici. Intrară cu greu în ascensorul strâmt, La ce etaj staţi, La trei, nu vă imaginaţi ce recunoscător vă sunt, Nu-mi mulţumiţi, azi dumneavoastră, Da, aveţi dreptate, mâine dumneavoastră. Ascensorul se opri, ieşiră, Vreţi să vă ajut să deschideţi uşa, Mulţumesc, cred că pot s-o fac singur. Scoase din buzunar un mic inel cu chei, le pipăi, una câte una, pe partea dinţată, spuse, Asta trebuie să fie, şi atingând broasca cu vârfurile degetelor de la mâna stingă, încercă să deschidă uşa, Nu e asta, Daţi-mi voie să vă ajut. Uşa se deschise la a treia încercare. Atunci orbul întrebă, Eşti acasă. Nimeni nu răspunse, iar el, Ce-am spus eu, n-a venit încă. Cu mâinile întinse, bâjbâind, o luă pe coridor, apoi se întoarse cu grijă, orientându-şi faţa în direcţia unde credea că se află celălalt, Nu ştiu cum să vă mulţumesc, rosti, Nu mi-am făcut decât datoria, explică bunul samaritean, nu-mi mulţumiţi, apoi adăugă, Vreţi să vă ajut să vă aşezaţi, să vă ţin companie până se întoarce soţia dumneavoastră. Deodată zelul i se păru suspect orbului, evident că nu va lăsa în casă o persoană necunoscută care, în fond, putea prea bine să se gândească, chiar în acest moment, cum să-1 imobilizeze, să-1 lege şi să-1 amuţească pe un biet orb fără apărare, pentru ca apoi să pună mâna pe tot ce-ar fi găsit valoros. Nu e nevoie, nu vă deranjaţi, spuse, mă descurc, şi repetă în timp ce închidea încetişor uşa, Nu e nevoie, nu e nevoie.

  Suspină uşurat auzind zgomotul ascensorului. Cu un gest maşinal, fără să-şi amintească în ce stare se află, îndepărtă capacul de pe vizorul uşii şi aruncă o privire afară. De cealaltă parte era un zid alb. Simţea contactul cercului metalic pe arcada sprâncenei, atingea cu genele minuscula lentilă, dar nu putea să vadă, albul insondabil acoperea totul. Ştia că e acasă, recunoştea mirosul, atmosfera, liniştea, distingea mobilele şi obiectele după atingere, trecându-şi degetele pe deasupra, uşor, dar simţea de asemenea că toate încep să se dilueze într-o dimensiune stranie, fără direcţii sau puncte de referinţă, fără nord sau sud, fără sus şi jos. Aşa cum a făcut probabil oricine, se jucase uneori în adolescenţă de-a Ce-ar fi să orbesc, şi ajunsese la concluzia, după cinci minute cu ochii închişi, că orbirea, fără îndoială o teribilă nenorocire, ar putea fi cu toate acestea relativ suportabilă dacă victima ei şi-ar păstra suficientă memorie, nu doar a culorilor, ci şi a formelor şi a planurilor, a suprafeţelor şi contururilor, presu-punând, bineînţeles, că pomenita orbire nu e din născare. Ajunsese chiar să creadă că întunericul în care trăiau orbii nu era, de fapt, decât simpla absenţă a luminii, că ceea ce numim orbire nu face decât să ascundă aparenţele fiinţelor şi lucrurilor, lăsându-le intacte în dosul vălului ei negru. Acum, dimpotrivă, iată că se trezise cufundat într-un alb atât de luminos, atât de absolut, încât mai curând devora decât absorbea, nu doar culorile, ci şi obiectele şi fiinţele, făcându-le astfel dublu invizibile.

  Deplasându-se spre sufragerie, şi, în ciuda prudentei încetineli cu care înainta, trecându-şi mâna şovăitoare de-a lungul peretelui, răsturnă pe podea o vază de flori la care nu se aşteptase. O uitase, sau soţia lui o lăsase acolo când plecase la serviciu, cu intenţia de a o aşeza mai târziu la locul potrivit. Se aplecă vrând să evalueze gravitatea dezastrului. Apa se împrăştiase pe parchetul ceruit. încercă să adune florile, dar uită de sticla spartă, o ţandăra lungă, foarte ascuţită, i se înfipse într-un deget, şi el reîncepu să lăcrimeze de durere, de abandon, ca un copil, orbit de alb în mijlocul unei case care, o dată cu apropierea serii, începea să se întunece. Fără să lase florile din mână, simţind cum îi curge sângele, se răsuci ca să-şi scoată batista din buzunar şi, de bine, de rău, îşi bandajă degetul. Apoi, bâjbâind, poticnindu-se, dând ocol mobilelor, păşind cu grijă ca să nu se împiedice de covor, ajunse la canapeaua unde el şi soţia stăteau la televizor. Se aşeză, puse florile pe genunchi, şi, cu mare grijă, desfăcu batista. Sângele, lipicios la atingere, îl tulbură, probabil pentru că nu-1 putea vedea, sângele devenise o vâscozitate fără culoare, ceva, într-un anume fel străin, care totuşi îi aparţinea, ca o ameninţare, încet, pipăind uşor cu mâna sănătoasă, căută ciobul subţire de sticlă, ascuţit ca o spadă minusculă, si, ţinându-şi degetul mare şi arătătorul ca pe un cleşte, reuşi să-1 smulgă, îşi înveli din nou în batistă degetul maltratat, apăsând cu putere ca să oprească sângele, şi, resemnat, obosit, se rezemă de canapea. După câteva clipe, printr-unul din acele dese abandonuri ale trupului, care alege, ca să renunţe, anumite momente de angoasă sau disperare, când, dacă s-ar guverna exclusiv după logică, toţi nervii ar trebui să fie treji şi tensionaţi, îl cuprinse un soi de sfârşeală, mai curând somnolenţă decât un somn adevărat, dar la fel de grea. Imediat visă că se juca de-a Şi dacă aş fi orb, în vis îşi închidea şi-şi deschidea ochii de multe ori, şi, de fiecare dată, ca şi cum s-ar fi întors dintr-o călătorie, găsea aştep-tându-1, ferme şi nealterate, toate formele şi culorile,