lumea aşa cum o ştia. Sub această siguranţă liniştitoare percepea, totuşi, măcinarea surdă a unei îndoieli, poate că era un vis înşelător, un vis din care avea să se trezească mai devreme sau mai târziu, fără să ştie, în acel moment, ce realitate îl aştepta. Apoi, dacă asemenea cuvânt are vreun sens aplicat vertijului care nu durase decât câteva clipe, acum în starea de semiveghe care precede deşteptarea, chibzui cu seriozitate dacă era bine să rămână în asemenea nesiguranţă, mă trezesc, nu mă trezesc, tot vine un moment când n-ai altă soluţie decât să rişti, Ce fac eu aici, cu florile astea pe genunchi şi cu ochii închişi, parcă mi-ar fi teamă să-i deschid, Ce faci tu aici, dormind, cu florile astea pe genunchi, îl întreba soţia.

  Nu aşteptă răspunsul. Ostentativ, se apucase să adune resturile glastrei şi să şteargă parchetul, în timp ce bombănea, cu o iritare pe care nu încerca s-o ascundă, Ai fi putut să faci tu asta, în loc să adormi, de parcă n-ar fi treaba ta. El nu vorbi, îşi proteja ochii în dosul pleoapelor strânse, străbătut deodată de un gând, Dar dacă deschid ochii şi văd, se întreba, cuprins de o speranţă neliniştită. Femeia se apropie, observă batista pătată de sânge, enervarea i se risipi într-o clipă, Oh, săracul de tine, cum ai păţit asta, întreba înduioşată, în timp ce desfăcea bandajul improvizat. Atunci el îşi dori cu toată puterea s-o vadă pe femeia îngenuncheată în faţa lui, aşa cum ştia că se află, dar, convins că n-o va vedea, deschise ochii, Bine că te-ai trezit, somnorosule, rosti ea, cu un zâmbet. Se lăsă o tăcere, apoi el spuse, Sunt orb, nu te văd. Femeia îl certă, Nu mai spune prostii, cu unele lucruri nu se glumeşte, Ce n-aş da să fie o glumă, dar adevărul e că sunt orb, nu mai văd nimic, Te rog, mă sperii, uită-te la mine, aici, sunt aici, lumina e aprinsă, Ştiu că eşti aici, te aud, te ating, îmi imaginez că ai aprins lumina, dar sunt orb. Ea începu să plângă, se agăţă de el, Nu e adevărat, spune-mi că nu e adevărat. Florile alunecaseră pe jos, pe batista pătată, sângele reîncepuse să picure din degetul rănit, iar el, de parcă ar fi vrut să spună că dracul nu era atât de negru, murmură, Văd totul alb, şi zâmbi cu tristeţe. Femeia se aşeză lângă el, îl îmbrăţişa strâns, îi sărută cu grijă fruntea, obrajii, îi sărută cu delicateţe ochii, O să vezi c-o să treacă, nu eşti bolnav, nimeni nu orbeşte aşa de la o clipă la alta, Poate, Spune-mi cum s-a întâmplat, ce-ai simţit, când, unde, nu, încă nu, aşteaptă, mai întâi trebuie să vorbim cu un medic de ochi, cunoşti pe vreunul, Nu, nici tu nici eu nu purtăm ochelari, Dar dacă te-aş duce la spital, Pentru ochi care nu văd nu cred că au servicii de urgenţă, Ai dreptate, cel mai bine e să ne ducem direct la un medic, o să caut în cartea de telefon un cabinet aproape de noi. Se ridică, îl mai întrebă, Observi vreo deosebire, Nu, niciuna, spuse el, Atenţie, sting lumina, spune-mi ce se întâmplă, acum, Nimic, Nimic, cum adică, Nimic, văd totul alb, pentru mine parcă n-ar fi noapte.

  Orbul o auzea pe femeie răsfoind rapid paginile cărţii de telefon, încercând să-şi reţină lacrimile, suspinând, spunând într-un târziu, Ăsta e bun, sper să ne poată primi. Formă numărul, întrebă dacă era cabinetul, putea vorbi cu domnul doctor, nu, nu, domnul doctor nu mă cunoaşte, dar e un caz foarte urgent, da, înţeleg, vă spun dumneavoastră, dar vă rog să-i transmiteţi domnului doctor, soţul meu a orbit pe neaşteptate, da, da, aşa cum vă spun, într-o secundă, nu, nu e pacientul domnului doctor, soţul meu nu poartă ochelari, n-a purtat niciodată, da, are vedere foarte bună, ca şi mine, şi eu văd bine, ah, mulţumesc foarte mult, aştept, aştept, da, domnule doctor, da, dintr-o dată, spune că vede totul alb, nu ştiu cum s-a întâmplat, n-am avut timp să-1 întreb, de abia m-am întors acasă şi 1-am găsit în starea asta, vreţi să-1 întreb, ah, vă mulţumesc foarte mult, domnule doctor, venim imediat, imediat. Orbul se ridică, Aşteaptă, îi spuse femeia, lasă-mă să-ţi bandajez mai întâi degetul, dispăru câteva momente, se întoarse cu o sticluţă de apă oxigenată, alta de mercurocrom, vată, o cutiuţă de pansamente rapide, în timp ce se ocupa de el îl întrebă, Unde ai lăsat maşina, şi brusc, Dar tu, în starea asta, nu puteai să conduci, erai acasă când, Nu, s-a întâmplat pe stradă, când aşteptam la un semafor, cineva a avut amabilitatea să mă conducă, maşina a rămas pe o străduţă din apropiere, Bine, să coborâm, aştepţi jos, la uşă, să mă duc s-o iau, unde ai pus cheile, Nu ştiu, el nu mi le-a dat înapoi, El, cine, Bărbatul care m-a adus acasă, era un bărbat, Poate că le-ai lăsat pe aici, pe undeva, mă duc să mă uit, N-are rost să le cauţi, n-a intrat, Dar cheile trebuie să fie pe undeva, Probabil c-a uitat, le-a luat fără să-şi dea seama, Numai asta ne mai lipsea, Le luăm pe ale tale, vedem după aceea, Bine, să mergem, dă-mi mâna. Orbul spuse, Decât să rămân aşa, mai bine îmi pun capăt vieţii, Te rog, nu spune prostii, ne-ajunge nenorocirea asta, Eu sunt orbul, nu tu, tu nu poţi să ştii cum este, Medicul o să te facă bine, vei vedea, Voi vedea.

  Au ieşit din casă. Jos, la intrare, femeia aprinse lumina şi-i şopti la ureche, Aşteaptă-mă aici, dacă apare vreun vecin, vorbeşte-i cu naturaleţe, spune-i că mă aştepţi, cine se uită la tine nu-şi dă seama că nu vezi, nu e cazul să afle tot cartierul, Da, dar să nu întârzii. Femeia ieşi în grabă. Nu intră şi nu ieşi nici un vecin. Din experienţă, orbul ştia că scara va fi luminată doar atâta timp cât se va auzi mecanismul contorului automat, de aceea, apăsa pe