Olt sau Dolj), o fată mare pentru colacul miresei şi o femeie bătrână pentru colacii de înmormântare sunt, în genere, categoriile de vârstă ce îşi pun amprenta asupra virtuţilor magico-rituale ale aluatului.

  O anumită tehnică rituală, bazată pe gesturi şi formule consacrate – aprinderea cuptorului cu ramura de Arminden, când se coace pâinea din grâu nou, stropirea cuptorului cu apă sfinţită, trasarea unei cruci imaginare la gura cuptorului, rostirea unor formule de invocaţie – însoţeşte trecerea prin foc a pâinii (Marianne Mesnil numeşte această prefacere trecerea de la „crud" de la „primitiv" sau „sălbatic", de la „natural" – la „cult" n.n.).

  La scoaterea pâinii, credinţa spune: cuptorului trebuie „să-i laşi ceva" în schimbul pâinii, „să nu rămână gol", de aceea se pun lemne în cuptor sau un blid cu apă sau doar se stropeşte cuptorul cu apă. (din „Paşi spre sacru" de Ofelia Văduva)

  OUA ROMANEŞTI"

  Aceste ouă aşa-zis „româneşti" se cheamă, de secole, „oeufs poches". Vă dau totuşi reţeta, care oricum nu-i a mea şi, vai, nici nu ne aparţine, doar aşa, ca să respect un adjectiv, şi pentru că unii le şi fac, ici şi colo.

  6 ouă • 1 l apă

  50 ml oţet • 1 lingură sare

  Se pun apa cu oţetul şi sarea la fiert.

  Se sparg ouăle pe rând într-o ceaşcă, fără să stricăm gălbenuşul

  Le vărsăm, de foarte aproape, ou cu ou, în apa clocotind

  Se scot, după două minute, cu supiera

  O idee ar fi să le aşezaţi pe foi de salată verde sau în roşii scobite – dă bine!

  Oul, arhetip cosmogonic, simbol universal al naşterii, se raportează, după părerea lui Mircea Eliade, nu atât la naştere, cât la o re-naştere repetată după modelul cosmogonic. „Simbol al nemuririi", el face parte dintre simbolurile reînnoirii naturii şi vegetaţiei, reprezentând o epifanie a creaţiei şi, în cadrul experienţei hierofanice, un rezumat al cosmogoniei.

  „Soarele e dintr-un ou", spun străvechi credinţe româneşti, sintetizând evantaiul simbolic al acestui aliment cu funcţii ritualemarcante în multe obiceiuri.

  Oul exprimă o simbolică complexă, înscrisă în sfera naşterii şi renaşterii vieţii pe pământ. Această simbolică stă la baza obiceiului de a înţărca copilul cu ajutorul unui ou copt pus peste prag, de a oferi la nuntă mirilor un ou (uneori presărat cu zahăr), pe care trebuie să-l mănânce legaţi cu un ştergar, de a aşeza pe prag două ouă, pe care mireasa trebuie să le spargă cu piciorul când intră în casă, sau de a pune un ou în sicriu, pentru călătoria cea mare —simbol al renaşterii prin moarte, idee proprie filosofiei populare.

  Obiceiul larg răspândit, conform căruia în încheierea mesei bogate ce se organizează la „lăsatul secului" (ce marchează începutul perioadei de abstinenţă alimentară a postului) trebuie să mănânci un ou fiert „ca să pară postul uşor", „ca să treacă degrabă postul", trimite la credinţa în virtuţile sale regeneratoare.

  Aceeaşi idee inspiră acte rituale din obiceiurile legate de muncă. „La 40 de sfinţi, când se scoate plugul şi dă să iasă din ogradă, aruncă un ou pe sub mâna stângă, peste boi sau dinaintea acestora." Felul în care rezistă oul este semnul rezistenţei plugului şi al succesului muncii începute. De asemenea, când pleacă la semănat pun în traistă un ou fiert (printre seminţe) sau pentru recolta viilor „se îngropau ouă întregi sau se risipeau coji de ouă în răscrucile viilor la Paşte".

  Oul este elementul ce sacralizează actul „prinderii suratelor" (în Vrancea), „înfârtăţitul" (Mehedinţi), „Mătcălăur (Banat), petrecerile cu mese comune pe care cetele de feciori le organizează după colindat în Transilvania (la care principalul fel de mâncare, „papa cea mare", este preparată din ouăle adunate în timpul colindatului) sau mesele Junilor Braşovului, care „în lunea Paştilor merg pe la case după ouă, în special la casele cu fete mari".

  Implicaţiile valenţelor oului în medicina populară, ca şi în practicile divinatorii din noaptea de Anul Nou, au drept sursă credinţele în forţele benefice concentrate în ou.

  (din Ofelia Văduva – „Paşi.")

  MITITEII î la Păstorel

  Personal, prefer reţeta veche a bătrânilor, cu multe cărnuri amestecate. Dar nu pot să trec peste un clasic şi nici să vă las neinformaţi, prin omisiune vinovată. Mai mult, din prudenţă, voi cita pe simbolul gastronomiei româneşti (că veni vorba de clasici: nu înţeleg de ce excepţionala carte de bucate a lui Negruzzi şi Kogălniceanu e într-o eclipsă atât de îndelungată şi nemeritată!) „Carne de vită de la ceafă sau de la coadă, sau pulpă —capacul La 1 kilogram de carne un sfert seu gros şi curăţat de piele. Carnea, împreună cu seul, se trece de două ori prin maşina de tocat. Se adaugă în carne miez de franzelă (de mărimea unei lămâi), muiat în mujdei de usturoi, sare, o linguriţă de mirodenii: enibahar, chimen (dacă vrei), piper şi o jumătate linguriţă bicarbonat. Frămânţi până se face o pastă omogenă. Uzi cu apă un fund de lemn şi palmele. Suceşti câte o bucată pe masă până obţii forma cilindrică ştiută. Tai în bucăţi potrivite şi-i aşezi umezi pe-o farfurie, îi pui la rece câteva ore. Pui grătarul încins, pe care ai aşezat un rând de mititei, la foc moale. Cât stau la foc, îi învârteşti mereu, până se întăresc. După ce s-au prăjit o serie, se servesc într-un vas acoperit şi încălzit (altfel se sleiesc din cauza seului). în timp ce se consumă o serie, se pune la foc seria următoare. Prăjirea trebuie să se facă încet, ca să nu se pripească în exterior, rămânând cruzi la mijloc".

  Aş putea încerca să mă gândesc, cu tot dragul, la un vin băubil din amintirile mele de student culegător de struguri la Miniş: Burgund Mare. Se contura ca un vin roşu de cupaj, dar, după lunga vară-toamnă a lui '77, şi ca un vin de masă plăcut şi floral.

  Azi, ştiu că Burgundul a prins rădăcină nu numai în Banat, la Recaş şi Miniş, ci şi în Moldova.

  verzituri de strânsură:bame, napi,