Inscripție din Mormântul 322

Deschise ochii, dar ochii nu se deschiseră. Mai încercă o dată. Pleoapele păreau că se mişcă. Dar nu se întâmplă nimic. Cu efort, ridică braţul. O înţepătură groaznică aproape îi paraliză de durere umărul. Duse totuşi mâna la ochi. Deschişi. Pleoapele erau ridicate. Îşi simţi genele. Clipi când le atinse. Şi atunci, de ce nu vedea nimic? Încercă să se concentreze. Visa? Durerea din umăr urcă pe gât şi se fixă în creştetul capului. Îşi mută mâna în spate, în locul unde părea înfipt un ac lung şi subţire care îi intra direct în creier. Ce naiba se întâmpla? Durerea deveni şi mai ascuţită un timp scurt. Simţi că leşină. Îndepărtă mâna şi durerea păru să cedeze. Deveni mai difuză. Simţi pe degete ceva umed şi lipicios. „E sânge”, îşi spuse. Ochii începeau să se obişnuiască treptat cu întunericul. Ce beznă! N-a mai experimentat niciodată un întuneric atât de adânc. Ochii se vor obişnui. Uşor, uşor. Făcu un efort. Răsuci capul şi căută cu privirea o sursă de lumină oricât de mică, un geam, o dâră difuză care să scape pe sub vreo uşă, prin vreo crăpătură. Nimic.

Era întins pe spate. Îşi adună forţele şi încercă să îşi adune gândurile. Nu îşi amintea nimic. Pipăi cu mâinile în jur. Pământ. Inspiră adânc şi un miros fetid îi umplu nările. Umezeală. Nu simţea aer proaspăt, deci nu era afară. „Sunt îngropat de viu”, îşi spuse. Apoi ridică ambele mâini ca pentru a atinge capacul sicriului. Nimic. Mâinile se înălţară în gol până la limita durerii, străpungând aerul. Măcar avea aer. Era bucuros că putea respira chiar dacă îl dureau coastele. Nu era îngropat. Pentru a se convinge, se ridică în cot, se rostogoli pe o parte, apoi se ridică în patru labe. Nu îndrăzni mai mult. Niciun reper spaţial, dezorientare totală. Părea subsolul unei case vechi. Nu ştia cât de înalt era subsolul şi nici unde erau pereţii. Se temu să nu se lovească mai tare.

Încercă să se adapteze cât mai repede la întuneric. Îşi spuse, atât cât putea gândi, că trebuie să îşi folosească celelalte simţuri. Inspiră din nou. Acelaşi miros înţepător de pământ reavăn amestecat cu un aer stătut. Umezeală. Şi mai era ceva, ceva ce nu recunoştea, ceva îngrozitor. Mirosul nu îi folosi la nimic. Aşa că ciuli urechile. Mâinile şi picioarele îi tremurau. Îl dureau palmele şi genunchii. Pietricele îi intrau în palme. Îşi simţi genunchii sub greutatea considerabilă a corpului ca şi când ar fi stat pe coji de nucă. Se rostogoli din nou pe spate şi ascultă. Nimic. Ca şi întunericul, şi tăcerea era desăvârşită. Niciun zgomot de pe stradă, dacă o fi fost vreo stradă pe undeva prin preajmă.

Unde era? Şi cum ajunsese acolo? Ultimul lucru care îi venea în minte. Care era ultimul lucru? Era acasă. Se pregătea de culcare. Patul era făcut, pregătit pentru somn. Partea soţiei era goală, nederanjată. Soţia îl părăsise de mult, dar el încă avea obiceiul de a o căuta înainte de culcare. Lumina de la baie era aprinsă şi uşa uşor crăpată. Un obicei de demult, de când se ştia. De pe vremea când îi era foarte frică de întuneric. O aprindea invariabil, în fiecare seară încă înainte de a începe să se întunece. Îşi părăsea micul atelier de tâmplărie pentru a urca să aprindă lumina, apoi se întorcea la mobilele lui. Întunericul atârna greu. Mai ales acolo, în oraşul lui. Mai ales de când era din nou singur. Făcu eforturi să îşi amintească, dar nu îi veni nimic altceva în minte. Să fi adormit imediat? Poate că visa. Durerea din creştet părea totuşi a naibii de reală. Încercă să se mai agaţe de ceva. Încă o amintire. Parcă totuşi visase ceva. I se făcuse foarte frig. Dârdâia sub plapumă. Şi o umbră se prelingea pe peretele dormitorului. O umbră lunguiaţă şi diformă. O umbră care se apropia de patul lui. Şi mirosul acela. O mână pe faţă. Îi cuprinse capul ca o menghină. Ceva îi zgârie obrazul. În mai multe locuri. Îi dădu sângele. Ceva, o bucată de pânză îi acoperi gura şi nasul. Respira tot mai greu.

Aiurea! Îşi duse mâna la obraz pentru a se convinge dacă a fost real. Tresări când se atinse. Şanţurile din obrazul drept îl usturau. Sânge închegat care începea să prindă crustă. Deci era adevărat. Se concentră. Dacă brazdele din obraz făceau pojghiţă, însemna că trecuse ceva timp. De când era acolo? Cât a dormit? De când era inconştient?

Un zgomot îi întrerupse firul gândurilor. Părea aproape, şi totuşi în afara încăperii în care se afla. Un scârţâit. Încă un zgomot. Să fi fost paşi? Era un zgomot ciudat. Păreau picioare care se târâiau. Până şi târâiala aceea de picioare suna diferit. Ca şi cum cineva ar merge atingând uşor pământul, la intervale regulate. Un plutit şchiop. Lumină. Un pic de lumină. Se întoarse din reflex spre sursă. Era suficient de slabă pentru a nu-i răni ochii deprinşi cu bezna. Văzu un fel de gaură în perete, doar că în locul ferestrei erau nişte bare din fier. Gratii. Lumina venea de undeva de afară, de pe un coridor. Şi creştea în intensitate. Un moment se opri. Întoarse privirea. Sângele îi îngheţă. Chiar lângă el, aproape atingându-i tâmpla, văzu nişte picioare. Se trase instinctiv în spate, într-o parte. Durerea era insuportabilă. Orice mişcare bruscă era cumplit de dureroasă. Făcu un efort să se adune. Se ridică în cot. Picioarele se prelungeau cu un corp gol. „Dumnezeule Mare!” Era un cadavru. Mirosul acela devenea năucitor. Se amplifica. Abia în acel moment creierul lui procesa ce vedea. Simţi mirosul cu creierul. Miros de trup în descompunere. În ciuda durerii, se trase şi mai în spate. Se lovi de ceva. Ceva moale. Nu era peretele, pentru că se mişca la atingere. Duse mâna la spate. O altă mână. Cineva îl apucase de mână. Scoase un ţipăt, dar nu auzi nimic. Încercă să strige. Glasul îi pierise cu totul. Îşi scutură braţul,