Lumina porni din nou spre el. Şi zgomotul. Creşteau amândouă. Încăperea se mai lumină puţin. Acum vedea mai clar. În faţa lui zăcea un cadavru. Dezbrăcat şi galben. Poate era lumina de vină. Lumina care pâlpâia gălbui. Lumina de lumânare. În spate alt cadavru. Şi atunci văzu umbra care trecea peste cadavre, plutind împiedicat ca paşii de afară. Se lovi de un cadavru, se împiedică de celălalt. Palid, cu ochii larg deschişi. I se făcu pielea de găină. Inima îi gonea ca apucată de streche. Nu erau ochi. Erau găuri. Cadavrul din faţă nu mai avea ochi. Doar nişte gropi în care întunericul părea fără sfârşit. Umbra îşi continuă drumul. Se proiecta pe perete. Era hidoasă.

Se ridică în picioare. Să se apere. Deşi murea de frică, deşi avea senzaţia că încărunţise brusc, deşi îi tremurau mâinile şi picioarele, deşi simţea pe piept o piatră de mormânt, o lespede care cântărea o tonă. Orice ar fi urmat să se întâmple, trebuia să se apere. Auzi un scârţâit de balamale ruginite. O uşă din fier. În spatele lui. Încercă să se întoarcă, dar nu mai avu când. Frica îl cuprinse cu totul. Îl paraliza. Dar îl şi proteja în acelaşi timp. Nu simţi nimic când fu apucat din spate de o mână de oţel. O mână care îi cuprinse ceafa, îi trecu pe sub braţ şi îl imobiliză. Frica era prea mare. Murea de frică. Poate era mai bine aşa. Era o antilopă prinsă de tigru. Adrenalina îi anula durerea. Groaza îl anestezia. Mai simţi o uşoară înţepătură în gât. Apoi i se făcu frig. Din ce în ce mai frig. Atâta mai simţi. Liane de gheaţă începuseră să se urce pe el, să îl înfăşoare. Şi în clipa în care simţi asta, încetă să mai simtă.

Discursul lui Charles Baker fu întrerupt exact în momentul în care clopotul bisericii din deal anunţa dongănit miezul zilei. În mica, dar cocheta, sală de conferinţe a hotelului Central Park, microfonul aproape că nu era necesar. Toată lumea se cunoştea cu toată lumea şi fiecare era foarte interesat de prezentările celorlalţi colegi. Cei şaizeci şi opt de invitaţi întoarseră la unison capul, când uşa sălii izbi violent peretele şi o mână de uniforme amestecate cu geci lungi din piele le invadă spaţiul. Intelectualii nu sunt foarte obişnuiţi cu purtarea grosolană a poliţiştilor, mai ales a celor din ţări unde recenta lor demilitarizare nu le lăsase încă răgazul de a învăţa să se poarte. De la pupitru, Charles Baker făcu o glumă despre o invazie ostrogotă. Oaspeţii neinvitaţi rămaseră în uşă. Unul dintre ei se apropie cu paşi mari de pupitru şi îi şopti ceva profesorului Baker la ureche. Acesta, într-un gest reflex, acoperi microfonul cu mâna. După ce ascultă cu atenţie ce avea poliţistul de spus, îl întrebă:

— Durează mult?

Poliţistul ridică din umeri. Engleza lui era mai mult decât aproximativă. Răspunse scurt, încercând să se facă înţeles.

— I hope no. My chief tell you.{1}

Charles se întreba ce treabă avea el cu orice se întâmpla în oraşul acela minuscul din mijlocul Transilvaniei. Scrisese nişte cărţi care aveau o vagă legătură cu locul şi era în momentele acelea la un simpozion de istorie medievală. Poliţiştii de la uşă stăteau nemişcaţi, cu picioarele înfipte autoritar în covorul gros de doisprezece centimetri al sălii. Între ei, se distingea o femeie tunsă băieţeşte care îşi plimba ochii prin sală şi se opri să citească afişul care anunţa conferinţa extraordinară de istorie medievală cu participarea renumitului profesor de la Princeton, Charles S. Baker, esq.{2} Presupuse că celebritatea i-o luase înainte şi că i se solicita sprijinul în rezolvarea unui caz. Desfăşurarea de forţe i se păru însă exagerată.

— Autorităţile locale au nevoie de calităţile mele de detectiv pentru câteva ore. Propun să luăm o pauză şi să reluăm la ora patru, conform programului. Aş vrea şi eu să aud expunerile colegilor mei, Johansson şi Briot, de la Universităţile din Uppsala şi de la Sorbona. Îmi cer scuze. Mă cheamă a doua meserie.

Spuse aceste ultime cuvinte accentuându-le ironic. Ştia că de când cu cele două aşa-zise realizări – de când aflase şi expusese lumii cel mai bine păzit secret despre Abe Lincoln şi misterul cocoaşei pierdute, aşa cum îi spunea el, a lui Richard al III-lea – lumea îl considera un fel de Sherlock Holmes cultural. Lucrurile luaseră o aşa amploare, încât primea frecvent scrisori de la fel de fel de indivizi care se ofereau să îl angajeze să dezlege tot felul de enigme, de la comori îngropate de azteci, până la identitatea fantomelor care bântuiau un castel cumpărat recent de un milionar rus în Cornwall.

De regulă, stătea de vorbă cu orice ţăcănit care îl aborda. Din cauza importanţei oaspetelui, autorităţile locale insistaseră să îi repartizeze un poliţist care să îl protejeze. Cum nu îi plăcea deloc să fie păzit ca un înalt demnitar sau ca vreun mafiot dintr-o ţară estică, refuza întotdeauna astfel de oferte. Dar insistenţa primarului fusese atât de serioasă şi de categorică, încât se gândi că două zile nu aveau să fie chiar sfârşitul lumii. Mai ales când îl văzu pe cel care trebuia să îl păzească. Ceru să i se promită că, dacă va dori să rămână singur, la un moment dat, din raţiuni personale, bodyguardul improvizat să se retragă fără comentarii.

În seara de dinainte, la cina de bun venit de la barul-restaurant al hotelului un individ încercase să se apropie de el cam prea mult. Părea disperat să îi înmâneze ceva. Avea în mână o mapă maronie care părea plină cu documente. Într-un târziu, intervenise bodyguardul hotelului şi îl îndepărtase. Omul opusese rezistenţă când fu târât afară, înfigându-şi tocul de la cizme în podea. Apoi, în acea dimineaţă, la micul dejun suedez încărcat cu delicatese, o femeie între două vârste chiar reuşi să se strecoare la masa lui şi să îi înmâneze un bilet. Aceasta se retrase repede fără ca Baker să