apuce să reacţioneze. Nu consideră că era cazul să apeleze la poliţistul obez care trebuia să îl protejeze, dar care era prea preocupat să înfulece cu patru mâini minunile ce se întindeau pe cele şase mese unite de la parterul restaurantului. Vârâse, din reflex, biletul în buzunar şi uitase de el.

Pentru Charles, masa de dimineaţă era cea mai importantă masă a zilei. În tinereţe o ignora adesea şi ajunsese să mănânce noaptea târziu. Îşi schimbă brusc şi definitiv obiceiul când începuse să se îngraşe. Nu ştia niciodată unde îl va duce ziua şi cu ce fel de snacksuri trebuia să se mulţumească pe întreg parcursul ei. Aşa că se hotărâse să se blindeze de dimineaţă, iar seara să se culce cu burta aproape goală. Se obişnuise astfel de ceva vreme. În felul acesta reuşea să compenseze micile excese. Fiindcă de fiecare dată când ajungea într-un loc precum acela în care se găsea, mesele încărcate cu preparate tradiţionale, gătite aşa cum citise că se făcea în Evul Mediu, deveneau adevărate prilejuri de sărbătoare.

Charles Baker nu era nici plin de aere, nici simandicos, doar că în ultimul timp oameni de toate felurile îl căutau din te miri ce motive, unele concrete, altele perfect aiurea. Îşi spusese că, dacă şi-ar fi dorit o celebritate de felul acela, s-ar fi făcut rock star. Asta dacă i-ar fi ieşit vreodată pe gură vreo melodie care să nu semene cu toate celelalte. Singurul cântec care îi reuşea într-o anumită măsură era imnul Americii, pe care se chinuise alături prietenii lui, ani în şir, să îl înveţe. În altă ordine de idei, melodia era mereu aceeaşi. Însă cuvintele le cunoştea la perfecţie. Îşi aminti de cântecul lui Phil Collins, You can wear my hat, şi se gândi că, poate, ar fi trebuit să îşi comande batiste şi cravate monogramate pe care să le ofere acestor tipuri de fani.

Coborî scările, flancat de mica armată de însoţitori care îl conduse politicos la cele două maşini. Pe el îl invitară în cea mai luxoasă dintre ele. Singurul Volkswagen al poliţiei oraşului. Lângă el se urcă femeia tunsă scurt. Aceasta îi întinse mâna bărbăteşte şi se prezentă sec:

— Sunt Christa Wolf.

— Charles Baker, spuse profesorul. Poate mă puneţi la curent până ajungem la comisariat. În felul ăsta câştigăm timp. Şi, poate, o să rezolv enigma până acolo.

Spre surprinderea lui, femeia de alături îi răspunse într-o engleză fluentă cu un puternic accent britanic, într-o exprimare academică perfectă.

— Nu mergem la comisariat şi nu v-am invitat pentru calităţile dumneavoastră de deducţie.

Mesajul fu transmis frust, fără urmă de aroganţă. Baker o privi mai atent pe femeie. Şi decise că îi place. Aşa era mereu cu femeile. Prima impresie tindea să rămână definitivă. Deşi în absolut toate lucrurile pe care le făcea în viaţă îşi păstra mereu mintea deschisă şi era întotdeauna pregătit să accepte o părere contrară a ceea ce gândea el, dacă era bine argumentată, ba chiar să îşi schimbe părerea dacă interlocutorul reuşea să îl convingă, în ceea ce priveşte femeile, prima impresie era totul. La Christa Wolf i se păreau interesante ochii mari şi tenul măsliniu, tunsura de băieţoi şi îl intriga cicatricea care cobora de după ureche în cămaşa închisă cazon până la gât.

— Şi atunci, pentru ce?

— Nu vă pot spune acum, dar în câteva minute veţi afla, cu siguranţă.

Femeia părea că închisese discuţia, aşa că lui Charles nu îi rămânea decât să privească prin geamul maşinii intrarea în oraşul medieval al Sighişoarei pe care îl cunoştea atât de bine. Era pentru a patra oară acolo şi continua să fie fermecat de casele strâmbe care se sprijineau una pe alta ca nişte bătrâni în nevoie, obligaţi să se bazeze unul pe celălalt. Motivul pentru care venise prima dată era o carte care îi adusese celebritatea în rândul cititorilor obişnuiţi. Pe cea academică o cucerise cu mult timp în urmă şi de multe ori. La fel pe cea politică, în calitate de şef de campanie electorală pentru şase senatori şi un preşedinte al Statelor Unite. Toate câştigătoare. Cartea lui despre propagandă şi manipulare de-a lungul a câteva milenii de istorie devenise a doua cea mai citată sursă în toate publicaţiile şi tezele de doctorat despre comunicare în ultimii zece ani în lume.

Maşina trecu pe sub portalul strâmt al pieţei centrale a oraşului, o luă la dreapta scurt, urcând scârţâit pe piatra cubică neregulată şi oprindu-se aproape de baza scărilor. În faţă erau mai multe maşini de poliţie cu girofarurile pornite şi un cordon de poliţişti care încerca să ţină departe mulţimea de gură-cască. Era începutul verii şi în acest anotimp Sighişoara era plină de turişti. În special străini care voiau să viziteze un oraş medieval perfect conservat de la marginea lumii şi să vadă casa unde se crede că s-ar fi născut prinţul întunericului, Vlad al III-lea Ţepeş, zis şi Dracula.

Capitolul 2

La coborârea din maşină fu întâmpinat de comisarul de poliţie Gunther Krauter. Acesta îi strânse mâna şi se prezentă cu un aer oficial.

Charles voia să facă un pic de scandal că a fost deranjat de la simpozion în felul acela misterios şi cam lipsit de delicateţe după gustul lui. Ura intervenţiile în forţă ale autorităţilor, chiar şi când acestea nu erau foarte explicite. De fapt, renunţase la cariera de consultant politic tocmai datorită scorţoşeniei ei. Nu suporta să poarte cravată şi costum, iar costumaţia oficială îl făcea, după propria-i expresie, să arate ca un pinguin. Din cauza gâtului scurt şi gros, în contrast cu restul corpului – era o persoană cu un fizic normal, de înălţime şi greutate medii, dar bine întreţinut –, nu îşi putea lua cămăşi normale. Cele care îi veneau pe bust nu puteau fi încheiate la gât, iar cele care erau potrivite la gât îi erau largi pe corp. De aceea, era nevoit de fiecare dată să şi le facă la comandă. Era preocupat de cum arată şi de cum se îmbracă, dar prefera un stil smart casual cu culori vii şi combinaţii