— Ce este?

Charles Wilford-Smith arătă spre norul de praf ce se apropia.

— Primim o vizită.

Între timp se putea recunoaşte un vehicul, o limuzină lungă şi închisă la culoare, care evident nu fusese creată pentru asemenea drumuri pietruite. Soarele dansa strălucitor pe chenarele cromate din jurul geamurilor fumurii când maşina intra într-una din nenumăratele gropi, pentru a se balansa apoi precum un vapor al pazei de coastă pe o mare agitată.

— O vizită? Shimon se ridică cu greu şi privi spre vehicul. Cine ar putea fi?

— O vizită de sus.

— Cineva de la guvern?

— Mai sus probabil. Îşi puse înapoi pălăria de soare şi îşi îndesă batista înapoi în buzunarul pantalonului. Finanţatorul nostru.

— Aha! Shimon Bar-Lev îşi îndreptă privirea spre el. Lucrau împreună de peste douăzeci de ani. Zona 14, nu-i aşa? Vrea să o vadă. Şi cu noi cum rămâne? Vrei să păstrezi o veşnicie secretul despre descoperirea ta şi a lui... - cum îl cheamă?

— Foxx, replică Wilford-Smith răbdător. Memoria proastă a lui Shimon în ceea ce priveşte numele persoanelor în viaţă era legendară. Stephen Foxx.

— Da, exact. Asta ai de gând?

— Nu, desigur că nu.

— Şi bărbatul din limuzina aceea va afla înaintea mea?

— Da. Crede-mă, Shimon, că atunci când o să ştii, vei înţelege de ce procedez astfel.

Shimon mârâi ceva neinteligibil. Lăsa impresia unui copil îmbufnat.

Wilford-Smith privi în jur. Imaginile din satelit conduseseră spre această aşezare ce fusese locuită la începutul erei noastre. Pe baza acestor hărţi delimitaseră 19 zone ce trebuiau săpate. În interiorul fiecărei zone săpaseră conform sistemului de caroiaj, ale cărui ochiuri pătrate aveau latura de cinci metri. Grila marcată la suprafaţă rămânea intactă formând pereţi care măsurau un metru lăţime între careurile săpate şi permitea săpătorului să raporteze materialul arheologic la un sistem fix de referinţă. Aceasta era metoda tradiţională care fusese consacrată în toată lumea. Şi, desigur, porţiunile nesăpate alcătuiau drumurile de acces spre toate săpăturile, formând uneori un sistem de poduri înguste peste prăpăstii.

Dintre toate cele nouăsprezece zone, mai întâi fuseseră cercetate doar cele cinci care promiteau cel mai mult. Acestea erau, de ieri, şase. El oprise lucrul la Zona 14 şi pusese ajutoarele să înceapă îndepărtarea straturilor superficiale ale Zonei 3. Peste locul descoperirii se afla acum un cort alb şi mare, care era păzit noaptea de doi bărbaţi tineri şi vajnici cu pistoalele-mitralieră încărcate. Aceşti bărbaţi aparţineau unui serviciu de securitate cu sediul în Tel Aviv şi apăruseră în mai puţin de o oră şi jumătate de când vorbise la telefon cu bărbatul care se afla, foarte probabil, în acea limuzină.

Desigur că existau zvonuri. Auzea rumoarea lor când trecea printre careuri. Cei mai mulţi erau voluntari, tinere ajutoare din toată lumea, puşi la dispoziţie de Israel Antiquities Authority din Ierusalim. Pentru o plată infimă şi sentimentul aventurii, luau asupra lor povara de a se scula dimineaţa devreme şi de a căra toată ziua coşuri pline de pământ şi pietre. Acum îl studiau cu coada ochiului şi se întrebau ce se petrecea de fapt acolo.

— Poate ar fi bine dacă am opri lucrul pentru restul zilei, gândi el cu voce tare. Oamenii pot să se odihnească.

Shimon îl privi consternat.

— Să oprim lucrul? Dar nu este nici măcar ora trei!

— Ştiu.

— Ce înseamnă asta? Este atâta treabă de făcut! Tocmai au început cu noua zonă şi...

Simţi cum vocea sa devine intransigentă.

— Shimon, aceştia sunt oameni tineri, inteligenţi, plini de energie şi mai că plesnesc de curiozitate. Nu ştiu cum o să te descurci, dar nici unul dintre ei nu trebuie să se apropie în seara aceasta de Zona 14, alright?

Celălalt îl privi lung şi ca de obicei se instală acea înţelegere reciprocă, pe care o considerau amândoi magică.

— Alright, spuse Shimon apoi. Suna ca o promisiune. Era o promisiune.

Oftă şi se urcă cu greu din locul săpăturilor pe drumul îngust. Dincolo, în Zona 3, era deja aşteptat. Majoritatea erau bărbaţi tineri, printre care se aflau şi câteva femei foarte curtate. Se uitau când la maşina neagră care se deplasa încet, oarecum şovăielnic, prin parcare, când la el. Avea impresia că le simte privirile pe piele, pe măsură ce înainta cu paşi calmi spre locul neîngrădit, pătrat, unde erau parcate maşinile. Cel puţin spera că arăta calm, şi nu neputincios. De când depăşise şaptezeci de ani îi veneau în minte văicărelile tatălui său, care ajunsese până la optzeci şi şapte de ani şi care în ultimii şaptesprezece ani ai vieţii sale nu lăsase să treacă nici o zi fără să informeze familia sa despre ceea ce numea el avansarea descompunerii corpului său.

Maşina neagră se oprise deja. Avea un număr galben, deci era un vehicul israelian. De unde Dumnezeu puteai găsi aşa o maşină în Israel? Se mira de fiecare dată de tot ce se putea face cu bani.

Ei aşteptau evident în interiorul confortabil aclimatizat. Când ajunse la maşină coborî şoferul, un colos de bărbat, cu umeri laţi, tunsoare cazonă, îmbrăcat într-o uniformă cu tente milităreşti, având un revolver la vedere, aflat într-un toc purtat pe umăr. Precis era în primul rând bodyguard şi abia în al doilea rând şofer, pentru că modul în care deschise portiera părea stângaci şi studiat.

Bărbatul care coborî din spatele limuzinei era nu doar bogat şi puternic, dar chiar şi arăta aşa. Purta un costum bleumarin care îi venea perfect şi ar fi părut complet deplasat în mediul acela dacă ar fi fost purtat de altcineva, însă John Kaun, incontestabil stăpân peste un concern multinaţional, era obişnuit ca mediul să se adapteze la el, şi nu invers. Cumva acest lucru părea să fie valabil şi pentru peisaje deşertice, situri arheologice şi temperaturile ridicate, de vară.

Se salutară unul pe celălalt cu politeţea cuvenită. Se întâlniseră de abia de două ori până atunci - prima dată când fusese vorba de sprijinul financiar pentru săpături şi încă odată la New York, cu ocazia deschiderii unei expoziţii dedicate obiectelor arheologice din timpul regelui Solomon. Ar fi fost o exagerare să spună că se puteau suferi. Mai degrabă se putea zice că fiecare îl considera pe celălalt un rău necesar.

— Deci aţi reuşit, spuse John Kaun, plimbându-şi privirea primprejur.

Era fascinant să-l observi cum face aceasta. Aveai impresia