că aceşti ochi erau capabili să extragă toate informaţiile optice care îi stăteau la dispoziţie, ca şi cum ar fi golit peisajul cu privirea. Te puteai aştepta ca munţii să se aplece în faţa sa, sau să pălească, sau ceva de genul acesta.

— Aţi descoperit ceva ce va fi mai mult decât o menţiune în subsolul unei pagini a vreunui lexicon arheologic.

— Aşa se pare, încuviinţă Charles Wilford-Smith.

— Heinrich Schliemann a descoperit Troia. John Carter, mormântul lui Tutankhamon. Şi Charles Wilford-Smith... Pentru prima oară se distingeau în spatele măştii puternicului bărbat emoţii omeneşti. Trebuie să recunosc că de-abia aştept, explică el, pe tot parcursul zborului nu m-am mai gândit la altceva.

Charles Wilford-Smith făcu un gest de invitaţie în direcţia cortului care cândva făcuse parte din dotarea armatei britanice.

— Orice v-aţi fi imaginat, spuse el, e depăşit de realitate..

 

2

Prima campanie de săpături a fost planificată pentru un interval de cinci luni, începând cu luna mai. Conducerea săpăturilor a fost încredinţată autorului acestui raport, în timp ce Doctorul SHIMON BAR-LEV răspundea de documentaţie. De lucrările preliminare s-a ocupat RAFIBANYAMANI. Datorită extinderii săpăturilor au fost angajaţi temporar până la o sută nouăsprezece lucrători voluntari.

Profesor Doctor Charles Wilford-Smith

Raport despre săpăturile arheologice

de la Bet Hamesh

 

Telefonul sună scurt timp înainte de cină.

Lydia Eisenhardt veni din bucătărie la cel de-al doilea țârâit şi îşi şterse mâinile de şorţul de bucătărie, înainte să ridice receptorul. Era un telefon învechit cu disc şi cu un receptor greu, masiv, fixat de peretele holului întunecat, obligându-l pe cel care vorbea să poarte toate convorbirile între paltoanele agăţate în cuier şi pantofarul plin cu cizmele de cauciuc colorate ale copiilor. Preluaseră telefonul de la fostul proprietar al casei, care trăise patruzeci de ani aici, şi hotărâseră să-l păstreze.

— Eisenhardt?

La celălalt capăt se auzi o voce cristalină, vorbind o germană cursivă cu un puternic accent american.

— Mă numesc Susan Miller şi vă sun din partea domnului John Kaun. Pot să vorbesc cu domnul Peter Eisenhardt?

— Un moment, vă rog, îl chem imediat. Sunaţi cu siguranţă din străinătate, nu-i aşa?

— Da, din New York.

Lydia dădu impresionată din cap privindu-şi propria imagine din oglinda cuierului. Soţul ei primea multe telefoane, dar acesta era ceva cu totul nou.

— Mă grăbesc.

Puse receptorul alături şi se grăbi să ajungă la scara ce ducea la etajul întâi şi urcă cu repeziciune câteva trepte.

— Peter?

— Da? se auzi din spatele uşii camerei sale de lucru.

— Te caută cineva la telefon, apoi adăugă accentuând: din New York!

*

Unele cuvinte par să fie vrăjite. New York aparţinea acestei categorii de cuvinte. Pentru un scriitor, New Yorkul era ceea ce era Hollywoodul pentru un actor - centrul lumii, Olimpul artei, acel loc dorit, admirat, temut şi dispreţuit în care, aici şi numai aici putea atinge apogeul.

New York! Aceasta nu putea decât să însemne: Doubleday. Sau Random House. Sau Simon & Schuster. Sau Alfred Knopf. Sau Time Warner... Aceasta nu putea decât să însemne că reuşise vânzarea de mult aşteptată a drepturilor de traducere a cărţilor sale pentru Statele Unite...

Acum trebuia doar să n-o ia razna. Peter Eisenhardt privi la coala de hârtie de împachetat atârnând în spatele biroului său. Era presărată cu săgeţi groase şi subţiri, cu simboluri ciudate, nume, notiţe mâzgălite sălbatic şi dezordonat, bilete lipite şi poze din ziare - planul noului său roman la care tocmai lucra. Cel puţin acest plan, mare cât de trei ori un metru şi jumătate, se gândea el uneori, era o operă de artă. Dar acum nu-şi zicea în gând decât: ”New York!”

— Vin!

*

Ajunse la telefon, cu respiraţia tăiată. Lydia stătea ascultând încordată în pragul uşii de la bucătărie, de unde venea miros de oţet, busuioc şi castraveţi raşi.

— Peter Eisenhardt, spuse el, uitându-se în acelaşi timp în oglindă.

Era încă destul de suplu cu toate că avea un stil de viaţă sedentar, doar părul începuse să încărunţească îngrijorător. Cum ar fi arătat pe coperta unei ediţii de buzunar americane?

— Bună ziua, domnule Eisenhardt, se auzi vocea unei americance care vorbea surprinzător de bine germană. Numele meu este Susan Miller şi sunt secretara lui John Kaun. Vă spune ceva numele acesta?

Kaun? John Kaun? încremeni. Spera ca acesta să nu fie cineva pentru care faptul că nu-l cunoşteai să fie un criteriu de excludere.

— Sincer să fiu, nu. Ar trebui să-l cunosc?

— Domnul Kaun este preşedintele consiliului de administraţie al lui Kaun Enterprises, o societate pe acţiuni căreia îi aparţine printre altele şi televiziunea N.E.W., News and Entertainment Worldwide...

— Concurentul lui CNN?

În momentul următor îşi dori să-şi fi muşcat limba pentru această remarcă.

— Mmmh, da. Ne străduim să devenim numărul unu.

Ce prostie făcuse!

— Frumos, spuse Eisenhardt cu jumătate de glas.

— Printre altele, continuă vocea, de Kaun Enterprises ţine şi editura germană care publică romanele dumneavoastră...

— Aha, făcu Eisenhardt. Asta nu ştiuse. Uimitor.

— Mister Kaun vă transmite că este foarte mândru că poate să vă publice operele. El vrea să ştie dacă vă poate angaja pentru câteva zile.

— Să mă angajeze? Vă referiţi la un şir de lecturi? Un turneu de lecturi?

Acest lucru era aproape la fel de bun ca şi vânzarea drepturilor de autor. Avea brusc o dorinţă nestăvilită în acest sens: să călătorească în SUA câteva zile, pentru a fi un oaspete căutat în preajma unui multimilionar, centrul unei seri literare, într-unul din acele cluburi exclusiviste învăluite în legendă din New York, înconjurat fiind de aparţinătorii vechii nobilimi financiare, care încă mai erau mândri că puteau înţelege un pic de germană...

— Nu chiar un turneu de lecturi, îl corectă cu grijă vocea de la capătul celălalt al liniei telefonice. Domnul Kaun ar vrea să vă angajeze pentru priceperea în science-fiction şi fantezia scriitoricească de care daţi dovadă.

— Fantezia mea scriitoricească? Şi pentru ce are nevoie de ea?

— Nu ştiu. Eu sunt împuternicită să vă ofer un onorariu de două mii de dolari pe zi, inclusiv acoperirea tuturor cheltuielilor, se înţelege.

Peter Eisenhardt se uită cu ochi mari la soţia sa, care-i întoarse aceeaşi privire uimită.

— Două mii de dolari pe zi? „Cum era cursul dolarului?” Şi la câte zile s-a gândit mister Kaun?

— Cel puţin o săptămână sau probabil mai mult. Şi ar trebui să plecaţi chiar mâine.

— Deja mâine?

— Da, aceasta e condiţia.

Lydia tocmai