înghiţise în sec, dar acum ţinea degetele mari de la ambele mâini în sus. Puteau folosi banii tocmai bine. Un avans ce-l aşteptau de mult întârzia să apară şi una din revistele la care scria Eisenhardt din când în când tocmai respinsese un articol în care el investise al naibii de mult timp.

— Şi nu ştiţi ce ar trebui să fac pentru aceşti două mii de dolari pe zi? se asigură Peter Eisenhardt suspicios.

— Nu, din păcate nu ştiu. Dar convenţia pe care o să v-o trimit prin fax în cazul în care acceptaţi este contractul nostru tip pentru consultanţi. Cred deci că el doreşte să vă consulte într-o anumită privinţă.

Peter Eisenhardt respiră adânc, schimbă încă o privire cu soţia lui, care-l încuviinţă încurajator. Da, într-adevăr, avea chef de aventură. Şi de ce nu? Să plece încă odată în lume, să-şi lase nevasta şi copiii pentru un timp acasă...

— Atunci bine, spuse el.

— Okay, spuse femeia uşurată.

„Probabil, se gândi Eisenhardt supărat, a sunat o listă întreagă de autori, care nu aveau timp sau chef, deoarece câştigau prin scris mai mult decât se oferea în acel onorariu de consultanţă.”

— O să trimit un bilet de avion pentru dumneavoastră la aeroportul din Frankfurt, continuă vocea cu zel, aveţi nevoie doar de paşaport. Trebuie să ajungeţi mâine-dimineaţă până la ora opt treizeci acolo. Direct la ghişeul companiei El Al. E important să fiţi punctual.

— El Al?

— Din cauza controalelor de securitate. Avionul decolează la ora zece şi, dacă ajungeţi mai târziu de opt treizeci la ghişeu, nu mai puteţi prinde avionul.

Eisenhardt încă se mai minuna.

— Tocmai aţi spus El Al?

— Oh! făcu ea. De data aceasta părea să se jeneze cu adevărat. I′m very sorry. Am uitat să vă spun că domnul Kaun se află momentan în Israel. Doreşte să vă duceţi în Israel.

 

3

Comparaţi planul câmpurilor de săpături cu următoarele, fig. I. 3, şi planul secţiunii, fig. I. 4a-s, precum şi planul resturilor de construcţie (fig. I. 5).

În total s-au stabilit, pe baza fotografiilor din satelit (vezi în anexa C. 3) menţionate în cap. I.2 nouăsprezece zone de săpături, dintre care cele cinci, mai promiţătoare, şi anume Zonele 14, 9, 2, 7 şi 16 (numite în ordinea prevăzută), au fost alese pentru prima campanie de săpături. După cum s-a mai menţionat, lucrările la Zona 14 au fost oprite înainte de vreme în favoarea Zonei 3 (vezi cap. II. 1).

Profesor Charles Wilford-Smith

Raport asupra săpătorilor arheologice

de la Bet Hamesh

 

Părea a fi o problemă importantă. Mai curând semăna cu un marş decât cu o vizită. Autotractorul tocmai decupla cea de a treia din cele cinci rulote lunguieţe, argintii pentru a le lăsa pe terenul de lângă Zona 14, iar numărul ajutoarelor, îmbrăcate la fel, aproape în uniformă, creştea cu fiecare oră. Unii dintre oameni erau ocupaţi cu ridicarea unui fel de gard în jurul terenului pe care se aflau rulotele. Oarecum lateral descărcaseră un generator de curent, o cutie neagră, pătrată, care se auzea zumzăind până departe şi de la care se întindeau cabluri electrice groase peste teren, ducând spre rulote şi spre cortul cel mare care fusese ridicat peste locul săpăturilor, în Zona 14.

— O mulţime dintre ei poartă arme, spuse Judith, care urmărea agitaţia cu ochii strâns închişi.

— Mmm, făcu Stephen Foxx, mestecând. Sendvişurile pe care le primeau în pauze se înrăutăţeau pe zi ce trece. Era cazul să vorbească cu cei doi tineri care se ocupau de aprovizionare. Sau să se gândească cum ar putea să se aprovizioneze singur. Poate exista vreo posibilitate în satul despre care se tot vorbea. Poate se găseau acolo chiar magazine sau, eventual, un supermarket.

— Mă întreb ce înseamnă toate astea. Văd că se instalează. Doar sunt rulote, nu-i aşa...?

Foxx aprobă din cap.

— Evident. Cine îşi permite să se lase transportat într-un astfel de vehicul nu-şi petrece noaptea într-un simplu cort.

— Pe mine mă miră că un astfel de om îşi petrece noaptea aici.

— Şi pe mine. Întinse mâna spre sticla de apă şi îşi alungă din gură gustul fad al sendvişului cu apă călâie, stătută. Un schimb dubios.

— Cât despre diseară - sper că nu va fi o sărbătoare religioasă de familie sau ceva de acest gen?

Judith dădu scurt din cap în semn că nu, fără să-şi abată privirea de la lucrările de construcţie.

— Nici vorbă.

— Deci nu trebuie să port chipa sau să mă descalţ?

— Deoarece nu eşti evreu, nu trebuie să porţi chipa.

— Cum stă treaba cu rugăciunile?

— Încetează! Ne plimbăm puţin prin Tel Aviv şi după aceea mergem să mâncăm. Yehoshuah îl cunoaşte pe patron şi primim cea mai bună masă, asta-i tot. Mă întreb cine este tipul în costum.

— Îl cheamă John Kaun.

— Cum?

Acum se uită la el. Nu-i rea. Lui Stephen Foxx îi plăcea când îl privea cu ochii ei negri, focoşi. Judith Menez era sora lui Yehoshuah Menez, un asistent arheolog la Muzeul Rockefeller din Ierusalim, pe care îl cunoscuse prin internet şi care îi facilitase postul de voluntar la aceste săpături. În primul rând era subţire ca o trestie, cu excepţia acelor părţi ale corpului unde acest lucru ar fi fost un dezavantaj, avea bucle lungi şi negre, un nas acvilin care îţi tăia răsuflarea şi un temperament impresionant, şi era într-adevăr timpul să o aducă în patul lui. Până acum părea nici să nu fi observat că el îi tot dădea târcoale, sau, dacă observase, ştia să ignore acest lucru într-un mod excelent.

— John Kaun, repetă Stephen. Proprietarul şi preşedintele comitetului director al lui Kaun Enterprises. Cea mai importantă investiţie a lui era postul de televiziune N.E.W. cu care încerca de ani de zile să conteste lui CNN numărul unu pe piaţa posturilor de ştiri.

Părea impresionată.

— Asta sună ca şi cum e vorba de mulţi bani.

— Kaun a devenit milionar la 22 de ani. Unii îl numesc Gingis Han, din cauza metodelor sale fără scrupule de a-şi conduce afacerile. Are patruzeci şi doi de ani şi este unul dintre cei mai bogaţi oameni din Statele Unite.

Foxx se gândi dacă în acest moment ar fi înţelept din punct de vedere tactic să menţioneze că el ajunsese milionar la doar nouăsprezece ani. Mai bine