— El finanţează aceste săpături. Ochii ei se măriră şi mai mult.

— Serios? De unde ştii?

— Citesc ziarele care trebuie.

— Citeşti ziarele care trebuie, evident.

Stephen Cornelius Foxx, douăzeci de ani, provenea din Maine, în nord-estul Statelor Unite. Era zvelt, aproape bine făcut, puţin cam prea scund în comparaţie cu înălţimea medie, lucru pe care ştia să-l compenseze printr-o ţinută dreaptă şi siguranţă de sine, şi purta ochelari cu rame subţiri, care-i dădeau un aspect intelectual.

Pasiunea sa era să participe la proiecte de cercetare ştiinţifică în întreaga lume. Marcase cu inele păsări în Islanda, numărase în Brazilia specii de furnici, în Africa făcuse studii comparative despre eficienţa diverselor sisteme de irigaţii la marginea regiunii Sahel, iar în Montana ajutase la dezgroparea oaselor de saurieni.

Stephen Foxx era cel mai tânăr membru, care fusese vreodată primit în rândul Societăţii Exploratorilor din New York, care sprijinea de mult timp campanii arheologice, expediţii în păduri tropicale şi alte cercetări în întreaga lume. Şi anume ca membru plătitor ca şi toţi ceilalţi. Numai de aceea era considerat membru deplin, şi aşa dorea şi el să fie.

Niciodată până acum nu se dăduse înapoi de la ceva ce-şi propusese să facă numai pentru că, după părerea răspândită, nu avea încă vârsta potrivită. Înţelesese de mic ce rol joacă banul în viaţă: banii erau mijlocul care îţi permitea să duci viaţa pe care doreai să o trăieşti. Cine avea bani putea face ce îşi dorea - cine nu avea bani trebuia să facă ceea ce doreau alţii. Deci era mai bine să ai bani.

De aceea începuse de timpuriu, ocupându-se de calculatoare, dar nu dintr-un impuls pentru jocuri ca majoritatea celor ahtiaţi după calculatoare, ci pentru că simţea că astfel se puteau câştiga bani în modul cel mai uşor, banii care îi vor permite să ducă viaţa pe care şi-o dorea: interesantă.

La şaisprezece ani reuşise performanţa să convingă o întreprindere din oraşul său, care se ocupa de accesorii auto, că era în stare să realizeze un sistem de administrare a Prelucrării Electronice a Datelor (PED) la comandă, care să funcţioneze mai bine decât sistemul lor de până atunci şi să fie compatibil cu calculatoarele pe care le aveau deja - un an mai târziu primise într-adevăr un cec cu o sumă care insuflase respect chiar şi tatălui său, avocat de meserie obişnuit să fixeze onorarii dureros de mari şi să le şi obţină. Şmecheria la această acţiune mamut fusese că Stephen Foxx nu scrisese decât specificaţiile precise pentru sistemul PED, în timp ce părţile componente fuseseră programate de programatori din India, toţi studenţi la informatică, pe care îi angajase prin internet fără ca vreunul dintre ei să-l vadă. Totul se petrecuse prin reţele de date, pe vremea aceea fiind încă o problemă complicată pentru cei implicaţi: transmisese descrierea detaliată a componentei de funcţionare, partenerul respectiv dezvoltase programul corespunzător şi îl returnase pe aceeaşi cale. Stephen trebuia doar să alcătuiască din diversele componente un sistem general şi să-l instaleze în calculatorul celui care îi dăduse comanda, după testele detaliate de funcţionare, care din fericire existau deja.

Sistemul a funcţionat minunat, mai ales deoarece calitatea programelor, pe care le primise de la partenerii săi indieni, întrecea tot ce era el obişnuit să vadă în domeniul acesta. Adică fără nici o greşeală. Partea complicată a întregii acţiuni era transferarea banilor cuveniţi din bănci americane în cele indiene - o procedură pe care Stephen a mai repetat-o de cinci ori, deoarece vânduse programul după aceea altor cinci firme. Nu numai el, ci şi întreprinzătorii indieni se îmbogăţiseră pe această cale, iar acum cei mai mulţi dintre ei aveau propriile întreprinderi de software, care lucrau pentru firme din întreaga lume. Să comanzi programe în India devenise între timp ceva foarte uzual pentru multe firme.

Stephen nu simţea nici un imbold ca după milionul câştigat să tindă să devină miliardar. Putea foarte bine să încerce să înţeleagă ce se petrecea în mintea unui om ca John Kaun, dar n-ar fi putut acţiona în consecinţă. Absolvise liceul ca oricare altul, studiase economie politică la o universitate relativ necunoscută, mică şi confortabilă, conducea un Porsche roşu aprins şi ieşea, în limita posibilităţilor, cu fetele cele mai sexy. Se baza mai mult sau mai puţin pe banii săi când dorea să se relaxeze. Făcuse investiţii în aşa fel încât din profit îşi putea finanţa stilul de viaţă, şi după cum stăteau lucrurile, se părea că tot restul vieţii nu va mai trebui să muncească. Şi pentru asta, considera el, meritaseră cei doi ani şi jumătate de stres.

Cel puţin odată pe an dispărea în lumea largă. De când se ştia detesta călătoriile normale: să pleci undeva doar pentru a viziona „ţinutul” sau „frumuseţile turistice” i se părea întotdeauna fără sens. Oamenii care făceau aceasta se făleau astfel că ştiau care sunt restaurantele plăcute din Sri Lanka sau că au călărit cel puţin odată în jurul piramidelor, dar, dacă insistai cu întrebările, se dovedea că nu cunoşteau decât cârciuma din colţul străzii în oraşul în care trăiau şi nici nu ştiau pentru care obiective turistice soseau o mulţime de oameni din întreaga lume, eventual chiar din Sri Lanka, fiind subjugaţi aceluiaşi snobism. Nu, aşa nu. Pe Stephen Foxx îl interesa lumea, dar dacă pleca în călătorie undeva, voia să aibă o activitate utilă. Iar pentru aceasta nu putea să-şi închipuie ceva mai fascinant decât să participe la săpături arheologice, la tabere de cercetări zoologice sau expediţii botanice în pădurile tropicale. De când aflase de existenţa Societăţii Exploratorilor şi de la ea că este posibil să participi la asemenea acţiuni ca nespecialist, îi fu clar că asta îşi dorea.

Bineînţeles că aşa ceva era legat mereu de muncă fizică grea, condiţii de viaţă neconfortabile şi activităţi stupide. Trebuiau numărate mii de larve, cărate zeci de coşuri de pământ, moloz şi piatră, te înţepau ţânţarii şi trebuia să dormi în corturi umede şi rău mirositoare. Dar totul făcea parte din aventură. Nu ar fi