trebuiau să descopere unele rămăşiţe ale fiinţelor ce construiseră fantastica lume. Explorarea abia începuse, chiar dacă rămăsese atît de puţin timp pînă cînd Endeavour urma să fugă de pe orbita ei prea apropiată de Soare.

Dar în prezent, dacă toate calculele lui erau corecte, contactul cu Rama avea să fie mai scurt decît crezuse. Aceasta întrucît scăpaseră din vedere un amănunt… atît de evident, încît pînă atunci nimeni nu-l observase.

― După ultimele noastre informaţii, începu Perera, unul din grupuri a pornit deja către Oceanul Cilindric, în vreme ce comandantul Norton stabileşte o bază de aprovizionare la piciorul Scării Alfa. Intenţionează apoi să opereze în mod permanent cu cel puţin două echipe de explorare. În acest fel, el speră să utilizeze un număr limitat de oameni cu eficienţă maximă.

Planu-i bun, dar e posibil ca timpul să nu ajungă. De fapt, eu aş propune o alarmă imediată şi pregătirea pentru retragere totală în interval de douăsprezece ore. Să vă explic…

Te surprinde cît de puţini au comentat o anomalie destul de evidentă. În momentul de faţă, Rama se află în interiorul orbitei lui Venus… totuşi continuă să fie îngheţat. Dar temperatura unui obiect din zona respectivă, sub bătaia directă a razelor Soarelui, ajunge la circa cinci sute de grade!

Desigur, Rama nu a avut timp să se încălzească. În spaţiul interstelar se răcise pînă aproape de zero absolut ― minus două sute şaptezeci de grade. Acum, apropiindu-se de soare, învelişul exterior are deja temperatura plumbului topit. Cu toate acestea, interiorul se va menţine rece pînă ce căldura va străbate grosimea de un kilometru a blindajului.

Cunosc un desert extravagant cu coaja fierbinte, iar în mijloc umplut cu îngheţată… nu-mi mai amintesc cum se numeşte…

― Alaskă Fierbinte. Un fel favorit la banchetele UP, din nefericire…

― Vă mulţumesc, Sir Robert. În prezent, asta e situaţia în Rama, însă ea nu va dura. În ultimele săptămîni, căldura solară şi-a croit drum spre interior şi mă aştept ca peste cîteva ceasuri să se declanşeze o creştere bruscă a temperaturii. Totuşi, alta e problema. Pînă vom pleca noi, temperatura n-o va depăşi pe cea tropicală.

― Atunci care-i pericolul?

― Vă răspund cu un singur cuvînt, domnule ambasador. Uraganele.

15. ŢĂRMUL OCEANULUI

În interiorul lui Rama se găseau peste douăzeci de bărbaţi şi femei ― şase dintre ei jos, pe cîmpie, iar restul transportînd materiale şi alimente prin sistemul de ecluze şi în josul scării. Nava în sine rămăsese aproape pustie, cu un minim de personal de cart; circula gluma că de fapt, pe Endeavour conduceau cei patru cimpi, iar Auriului i se conferise titlul de Comandant Activ.

Pentru explorări, Norton stabilise o serie de reguli; cea mai importantă dintre ele data de pe vremea primelor ieşiri ale omului în spaţiu. Fiecare grup, hotărîse el, trebuia să aibă în componenţa sa o persoană cu experienţa locului. Dar nu mai mult de o persoană. Fiecare avea astfel posibilitatea să înveţe cît mai repede cu putinţă.

De aceea, cel dintîi grup ce urma să se îndrepte spre Oceanul Cilindric, deşi condus de medicul-şef Laura Ernst, îl cuprindea pe „veteranul” Lt. Boris Rodrigo, de abia întors din Paris. Al treilea membru, sergentul Pieter Rousseau, făcuse parte din echipele de observaţie din Butuc. Expert în aparatura de recunoaştere spaţială, de astă-dată trebuia să se bizuie numai pe ochi şi pe un mic telescop portabil.

De la piciorul Scării Alfa pînă la malul oceanului erau ceva mai puţin de cincisprezece kilometri, echivalînd datorită gravitaţiei reduse a lui Rama cu opt kilometri pe Pămînt. Laura Ernst, trebuind să dovedească faptul că se conforma propriilor standarde, impusese un pas alert. La mijlocul drumului făcuseră o pauză de treizeci de minute. Întreaga distanţă o parcurseseră în trei ore lipsite de surprize.

Era destul de monoton să înaintezi în raza proiectorului, prin bezna lipsită de ecouri a lui Rama. Pe măsură ce pata de lumină avansa cu ei, se alungea încetişor într-o elipsă îngustă; modificarea formei spotului constituia singurul semn vizibil de progres. Dacă observatorii din Butuc nu le-ar fi oferit permanent referinţe asupra distanţei, nu ar fi realizat dacă parcurseseră un kilometru, cinci sau zece. Continuau să înainteze prin noaptea de un milion de ani, pe o suprafaţă metalică, aparent lipsită de relief.

În cele din urmă, departe, la limita razei palide apăru ceva nou. Pe o lume normală ar fi fost un orizont; apropiindu-se, văzură că şesul se termina brusc. Se aflau la ţărmul Oceanului.

― O sută de metri numai, anunţă Controlul. E timpul să încetiniţi.

Recomandarea era inutilă, se opriseră deja. Între nivelul Cîmpiei şi cel al oceanului diferenţa era de cincizeci de metri ― desigur, dacă era un ocean şi nu un alt strat din misterioasa substanţă cristalină. Deşi Norton explicase tuturor pericolul de-a face consideraţii apriori în Rama, puţini se îndoiau că oceanul era alcătuit într-adevăr din gheaţă. Totuşi, ce explicaţie putea avea culmea de pe ţărmul sudic, înaltă de cinci sute de metri şi nu de cincizeci ca pe malul lor?

Se apropiau parcă de marginea lumii; ovalul de lumină se întrerupse înaintea lor, devenind din ce în ce mai scurt. Departe, pe ecranul curbat al oceanului, apăruseră umbrele lor monstruos de lăţite, amplificînd şi exagerînd fiece mişcare. Umbrele îi însoţiseră pas cu pas pe toată lungimea drumului, iar acum cînd se opriseră pe marginea ţărmului, păreau să nu le mai aparţină. Puteau foarte bine fi creaturi ale Oceanului Cilindric, aşteptînd să se răfuiască cu intruşii.

Deoarece se găseau pe marginea unei faleze înalte de cincizeci de metri, reuşeau pentru întîia oară să aprecieze curbura lui Rama. Nimeni nu mai văzuse însă un lac îngheţat, urcînd şi transformîndu-se într-un cilindru; lucrul acesta neliniştea mult, iar ochii se străduiau din răsputeri să-i găsească o altă interpretare. Autoare a unui studiu asupra iluziilor optice, Laura Ernst avea jumătate din timp senzaţia că, de fapt, privea un golf curbat orizontal şi nu o suprafaţă ce se ridica spre cer. Îţi trebuia un efort de voinţă deosebit ca să accepţi un adevăr atît de neobişnuit.

Aspectul normal