în contra curentului. Dacă trebuie să mergi în sus, apoi mergi în sus. Dacă trebuie să mergi în jos, atunci neapărat să o iei în jos. Când o iei în sus, caută cel mai înalt turn şi urcă până în vârf. Când o iei în jos, găseşte cea mai adâncă fântână şi coboară până în străfundul ei. Când nu există curent, rămâi pe loc. Dacă mergi în contra curentului, totul se ofileşte, iar lumea asta devine un ocean de întuneric. „Eu sunt el/Şi el e eu. /Seară de primăvară.” Dacă abandonezi eul, ai încurcat-o.

  — Perioada de acum este fără curent? Întrebă Kumiko.

  — Ce?

  — Perioada de acum este fără curent? Ţipă Kumiko.

  — Acum e fără, zise domnul Honda, dând din cap ca pentru sine. De aceea ar fi bine să nu faceţi nici o mişcare. Să nu faci nimic. Mare atenţie la apă. Cândva, în viitor, tânărul acesta va avea mari necazuri din pricina apei. Este vorba de un loc unde ar trebui să fie apă, dar nu este, sau este apă şi n-ar trebui să fie. În orice caz, să fii foarte, foarte atent la apă.

  Kumiko stătea lângă mine şi dădea din cap, serioasă, dar mie îmi era clar că se abţinea să nu râdă.

  — Ce fel de apă? Am întrebat.

  — Ca să fiu cinstit, şi eu am avut probleme cu apa, spuse domnul Honda, ignorându-mi întrebarea. La Nomonhan nu exista deloc apă. Viaţa de pe front a fost foarte grea. Nu aveam nici strictul necesar. Nu exista apă. Nu exista mâncare. Nu aveam bandaje. Nici măcar gloanţe. A fost groaznic. Distinsele capete luminate din spatele frontului nu se preocupau decât de cucerirea cât mai grabnică a teritoriului. Nimeni nu se gândea la provizii. S-a întâmplat să treacă şi trei zile fără să pun picătură de apă în gură. Mai lăsam până dimineaţa prosoapele de mâini afară ca să se umezească de la rouă, apoi le storceam şi astfel reuşeam să ne umezim buzele. Nici o altă sursă de apă. A fost atât de îngrozitor, încât nu-mi doream decât să mor. Nimic nu e mai cumplit pe lume decât să-ţi fie sete. Îmi venea să mă împuşc. Unii chiar strigau că se împuşcă dacă nu li se dă apă, iar alţii au înnebunit de-a binelea. A fost iadul pe pământ, în faţa ochilor noştri curgea un râu şi dacă am fi mers până acolo, puteam bea apă pe săturate, dar nu puteam ajunge la el. Între noi şi râu erau aliniate tancuri ruseşti uriaşe. Terenul era minat, de nu puteai face un pas. Dealul era împânzit de ţintaşi de elită. Toată noaptea se trimiteau rachete de semnalizare. Noi nu aveam în dotare decât nişte puşti de infanterie Model 38 şi câte douăzeci şi cinci de gloanţe fiecare. Cu toate acestea, unii dintre camarazii mei s-au aventurat până la râu ca să ia apă, pentru că nu au mai suportat. Dar nu s-au mai întors. Au murit toţi. Când trebuie să stai cuminte, apoi stai cuminte şi gata.

  Şi-a scos un şerveţel din hârtie şi şi-a suflat nasul cu zgomot. A examinat câteva clipe rezultatul, a împăturit şerveţelul şi l-a aruncat la coş.

  — E foarte greu să aştepţi pornirea curentului, dar dacă trebuie să aştepţi, aşteaptă, între timp faci pe mortul şi pace.

  — Deci, eu trebuie să fac pe mortul deocamdată?

  — Ce?

  — Eu trebuie să fac pe mortul deocamdată?

  — Da, zise el. „Dacă faci pe mortul/Pluteşti în libertate. /Nomonhan.”

  A mai vorbit despre Nomonhan încă vreo oră. Am stat şi l-am ascultat, fără să zicem nimic, în decurs de un an, l-am vizitat o dată pe lună şi ni s-a cerut să-i „urmăm instrucţiunile”, dar n-am prea avut ce să urmăm. Rareori ne dădea vreo indicaţie, iar poveştile lui se limitau la războiul din Nomonhan: un obuz a sfârtecat ţeasta unui locotenent din apropierea lui, el a sărit pe un tanc rusesc, a aruncat altul în aer cu un cocteil Molotov, au încolţit cu toţii şi au ucis un pilot sovietic care a aterizat forţat în deşert. Poveştile lui erau interesante, chiar ne dădeau fiori, dar oricât de interesantă ar fi o poveste, când o auzi de şapte-opt ori, îşi pierde tot farmecul. Şi pe urmă trebuie să precizez că tonul cu care relata nu era tocmai obişnuit. Ţipa cât îl ţineau plămânii, de parcă era pe un vârf de stâncă într-o zi furtunoasă şi ni se adresa de acolo. Aveam întotdeauna senzaţia că urmărim un film de-al lui Akira Kurosawa, stând m primul rând, într-un cinematograf prost, de cartier. De câte °ri plecam de la el, un timp ne ţiuiau urechile.

  Cel puţin ne plăceau – sau mai bine zis îmi plăceau -Poveştile domnului Honda. Ele depăşeau întotdeauna puterea noastră de imaginaţie. Majoritatea erau chiar sângeroase. Oricum, venind din gura unui bătrân îmbrăcat într-un kimono murdar şi care nu mai avea probabil mult de trăit, descrierile păreau desprinse parcă dintr-o carte de povestiri fantastice. Unitatea căreia i-a aparţinut domnul Honda a purtat o bătălie sângeroasă pe întinderea sălbatică de pământ dintre Manciuria şi Mongolia Exterioară, unde nu creştea nici măcar iarbă, înainte de a sta de vorbă cu domnul Honda, nu ştiusem nimic despre bătălia de la Nomonhan, deşi fusese o bătălie absolut extraordinară. Au înfruntat forţele sovietice mecanizate, mult superioare, cu mâinile aproape goale şi au fost înfrânţi. Au fost nimiciţi unul câte unul, până la distrugerea totală. Unii ofiţeri au luat iniţiativa retragerii pentru a evita exterminarea, dar ofiţerii superiori i-au obligat să se sinucidă. Câte vieţi s-au irosit de pomană! Majoritatea soldaţilor capturaţi de trupele sovietice au refuzat să participe la schimbul de prizonieri de după război, de teamă să nu fâe judecaţi ca dezertori. Oasele lor au putrezit pe pământul mongol. Domnul Honda a fost lăsat la vatră pentru că îşi pierduse auzul. După aceea s-a apucat de ghicit.

  — Tot răul spre bine, spuse domnul Honda. Dacă