Încercă în gând să priceapă conceptul.

— Îmi pare rău, domnule. Nu prea-nţeleg. Poate că nu sunt destul de isteţ. Nu ştiu la ce te referi când spui „întreaga lume“ sau „generaţiile de până la el“. Credeam că suntem doar noi. Credeam că există doar acum.

— E mult mai mult. E tot ce trece dincolo – tot ce se află Altundeva – şi tot ce se află în urmă, întorcându-ne mult în timp. Eu le-am primit pe toate acestea când am fost ales. Iar aici, în camera asta, singur-singurel, trec mereu prin ele şi-o iau de la capăt. Aşa vine înţelepciunea. Aşa ne modelăm viitorul.

Se opri pentru o clipă, inspirând adânc.

— Sunt de-a dreptul copleşit de greutatea lor, spuse el.

Jonas se simţi dintr-odată foarte preocupat de bărbatul acela.

— E ca şi cum…

Bărbatul se întrerupse, părând să-şi caute în minte cuvintele cele mai potrivite pentru descriere.

— E ca şi cum ai lua-o la vale cu sania prin zăpadă mare, zise el în cele din urmă. La început e nemaipomenit: viteză, aer tare şi bun; însă pe urmă zăpada se-adună, ţi se strânge pe tălpicile saniei, aşa că mergi mai încet, trebuie să-mpingi zdravăn ca să nu te-opreşti şi…

Clătină dintr-odată din cap şi-l privi fix pe Jonas.

— Nu ţi-a spus nimic povestea asta, nu? întrebă el.

Jonas era derutat.

— N-am înţeles-o, domnule.

— Normal că n-ai înţeles. Habar n-ai ce-i aia zăpadă, nu?

Jonas clătină din cap.

— Sau sanie? Tălpici?

— Nu, domnule, spuse Jonas.

— La vale? Cuvintele-astea nu-nseamnă nimic pentru tine?

— Nimic, domnule.

— Mă rog, măcar ştim cum stăm. Chiar mă-ntrebam de unde să-ncep. Întinde-te pe pat, cu faţa-n jos. Şi scoate-ţi vestonul.

Jonas făcu întocmai, un pic temător. Sub pieptul gol simţi pliurile moi ale cuverturii superbe care acoperea patul. Se uită la bărbatul care se ridică şi se apropie mai întâi de peretele unde se afla microfonul. Era cam acelaşi tip de microfon pe care-l găseai în fiecare locuinţă, cu o singură deosebire. Acesta avea un comutator pe care bărbatul îl răsuci uşor spre partea unde scria ÎNCHIS.

Jonas aproape că icni. Să ai puterea să închizi microfonul! Era un lucru uluitor.

Pe urmă bărbatul se apropie cu o repeziciune surprinzătoare de colţul unde se găsea patul. Se aşeză pe un scaun lângă Jonas, care rămăsese nemişcat, aşteptând să vadă ce avea să se întâmple mai departe.

— Închide ochii. Destinde-te. N-o să te doară.

Jonas îşi aduse aminte că avea dreptul – şi chiar fusese încurajat – să pună întrebări.

— Ce-o să faci, domnule? se interesă el, sperând să nu i se observe neliniştea din voce.

— O să-ţi transmit amintirea zăpezii, răspunse bătrânul şi-şi puse mâinile pe spatele gol al lui Jonas.

CAPITOLUL 11

La început, Jonas nu simţi nimic neobişnuit – doar atingerea uşoară a mâinilor bărbatului pe spatele lui gol.

Încercă să se destindă, să respire egal. În cameră se lăsase o linişte deplină şi, pentru o clipă Jonas se temu c-ar putea să se facă de râs chiar acum, în prima zi de pregătire, adormind.

Pe urmă îl apucă tremuratul. Îşi dădu seama că atingerea mâinilor era dintr-odată rece. În acelaşi timp, trăgând aer în piept, simţi că nici aerul nu mai era la fel şi că însăşi respiraţia lui era rece. Se linse pe buze, şi făcând asta, limba lui dădu de aerul răcit pe nepusă masă.

Era de-a dreptul uimitor, dar de data asta Jonas nu se simţi câtuşi de puţin înfricoşat. Deborda de energie, aşa că inspiră din nou, simţind cum îi intră aerul îngheţat în plămâni. În acelaşi timp, simţi un curent rece care i se învârteji în jurul trupului. Îl simţi suflându-i peste mâinile întinse pe lângă corp şi pe spate.

Se părea că atingerea mâinilor bătrânului dispăruse.

În clipa aceea, deveni conştient de o senzaţie cu totul nouă: împunsături? Nu, fiindcă erau blânde şi nu dureau. Puncte mici, reci şi uşoare ca nişte pene îi acopereau corpul şi faţa. Scoase limba din nou şi prinse unul dintre ele. Punctul se făcu nevăzut imediat, dar Jonas mai prinse unul, şi încă unul. Senzaţia îl făcu să zâmbească.

O parte a conştiinţei lui ştia că era în continuare întins pe patul din Anexă. Cu toate acestea, o altă parte a fiinţei lui stătea acum în capul oaselor, iar el simţi că nu mai stătea pe cuvertura moale şi brodată, ci era aşezat pe o suprafaţă netedă şi tare. Mâinile lui ţineau acum (deşi în acelaşi timp îi atârnau inerte pe lângă corp) o frânghie aspră şi udă.

Şi vedea, cu toate că ţinea ochii închişi. Văzu un vârtej de cristale răsucindu-se în aer în jurul lui, iar apoi observă cum cristalele i se adunară pe dosul palmelor, ca o blană rece.

Îşi văzu răsuflarea.

Mai departe, prin vârtejul despre care înţelese cumva că era lucrul despre care vorbise bătrânul – zăpadă –, Jonas reuşi să bată cu privirea departe. Se afla undeva sus. Pământul era acoperit de zăpada moale, dar el stătea oarecum deasupra ei, pe un obiect tare şi neted.

Sanie, îşi zise el brusc. Stătea pe un obiect numit sanie. Iar sania părea cocoţată în vârful unei grămezi mari şi late, care se ridica din mijlocul locului unde se afla. Şi chiar când gândi cuvântul „grămadă”, noua lui conştiinţă îi spuse deal.

Apoi sania, cu Jonas pe ea, începu să se mişte prin zăpada care căzuse, iar Jonas înţelese imediat că o luase la vale. Nu exista niciun glas care să-i dea explicaţii. Experienţa i se desluşea singură.

Chipul lui Jonas tăie aerul rece din clipa când începu coborârea, deplasându-se prin substanţa numită zăpadă pe vehiculul numit sanie, care se mişca prin intermediul a ceea ce băiatul ştia, dincolo de orice dubiu, că erau tălpicile.

Înţelegând toate aceste lucruri pe când gonea la vale, se simţi liber să se bucure de veselia intensă care-l copleşea: viteza, aerul rece şi curat, liniştea deplină, sentimentul de echilibru, de emoţie şi de pace.

Pe urmă, când unghiul de coborâre a pantei se micşoră şi când grămada – dealul – se făcu tot mai mică, până dispăru