de tot, viteza de deplasare a saniei scăzu. Între timp, zăpada se adunase pe sanie, iar Jonas împinse cu tot corpul ca s-o facă să meargă mai departe, nevrând ca plimbarea aceea vijelioasă să se termine vreodată.

În cele din urmă, rezistenţa zăpezii adunate blocă tălpicile subţiri ale saniei, iar Jonas se opri. Rămase pe loc o clipă, gâfâind şi ţinând frânghia în mâinile lui reci. Deschise temător ochii – nu pe cei fixaţi pe zăpadă-colină-sanie, care rămăseseră deschişi cât timp durase ciudăţenia aceea de plimbare. Îşi deschise ochii adevăraţi şi văzu că era în continuare pe pat, că nu se mişcase deloc.

Stând în continuare lângă pat, bătrânul se uita la Jonas.

— Cum te simţi? îl întrebă el.

Jonas se ridică în capul oaselor şi încercă să răspundă cinstit.

— Surprins, spuse el după o clipă.

Bătrânul îşi şterse fruntea cu mâneca.

— Uf, zise el. A fost epuizant. Dar ştii ce, simplul fapt că ţi-am transmis amintirea asta măruntă… am impresia că m-a uşurat niţel.

— Vrei să spui… parcă ziceai că pot să pun întrebări, nu?

Bărbatul dădu din cap, încurajându-l s-o facă.

— Vrei să spui că acum nu mai ai amintirea a ceea ce s-a întâmplat, amintirea plimbării cu sania?

— Exact. Corpul ăsta bătrân a scăpat de-o mică povară.

— Dar a fost foarte palpitant! Iar acum nu mai ai amintirea! Pur şi simplu ţi-am luat-o!

Însă bătrânul râse.

— Ţi-am dat doar o plimbare cu o sanie prin zăpadă pe un deal. Mai am o mulţime în memorie. Aş putea să ţi le dau una câte una, de o mie de ori, şi tot ar rămâne mult mai mult de-atât.

— Să-nţeleg că aş – mă rog, am – putea s-o facem din nou? întrebă Jonas. Zău că mi-ar plăcea. Şi cred c-aş putea să virez trăgând de frânghie. De data asta n-am încercat fiindc-a fost ceva cu totul nou.

Bătrânul clătină din cap râzând.

— Poate altă dată, aşa, ca răsfăţ. Dar să ştii că n-avem timp de joacă. Am vrut doar să-ţi arăt din capul locului cum merge povestea asta. Şi-acum, zise el, devenind serios, întinde-te cu faţa-n sus. Vreau să…

Jonas se supuse. Aştepta cu nerăbdare orice experienţă avea să urmeze. Dar dintr-odată avea o mulţime de întrebări.

— Noi de ce n-avem zăpadă, sănii şi dealuri? se interesă el. Şi când am avut în trecut? Părinţii mei aveau sănii când erau tineri? Dar tu?

Bătrânul ridică din umeri şi râse încet.

— Nu, îi spuse el lui Jonas. E-o amintire foarte-ndepărtată. De-aceea a fost atât de epuizant – a trebuit s-o scot la iveală dând la o parte multe generaţii. Mi-a fost dăruită când am fost ales ca nou Primitor, iar fostul Primitor a fost silit şi el să o caute printr-o perioadă foarte-ndepărtată.

— Dar ce s-a-ntâmplat cu lucrurile acelea? Zăpada şi toate celelalte?

— Controlul Climei. Zăpada îngreuna creşterea legumelor şi limita perioadele agricole. Iar vremea imprevizibilă făcea ca transporturile să fie uneori aproape imposibile. N-a fost un lucru practic, aşa că s-a perimat când am trecut la Uniform. La fel şi dealurile, adăugă bătrânul. Din cauza lor, transportul bunurilor avea de suferit. Camioane, autobuze – toate erau încetinite. Aşa că…

Făcu un gest cu mâna, ca şi cum dealurile ar fi dispărut ca la un semn.

— Uniform, conchise el.

Jonas se încruntă.

— Totuşi, mi-ar plăcea să mai avem lucrurile alea. Măcar din când în când.

Bătrânul zâmbi.

— Şi mie mi-ar plăcea. Dar asta nu depinde de noi.

— Bine, domnule, dar din moment ce ai atâta putere… sugeră Jonas.

Bărbatul îl corectă.

— Preţuire, spuse el pe un ton hotărât. Am multă preţuire. O să ai şi tu. Dar o să-ţi dai seama că nu-i totuna cu puterea. Şi-acum, rămâi întins şi gata cu vorba. Dacă tot am ajuns la subiectul climei, o să-ţi mai dau ceva. Iar de data asta n-o să-ţi mai zic cum se cheamă, fiindcă vreau să văd cum primeşti. Ar trebui să prinzi numele fără să-ţi fie spus. Am renunţat la zăpadă, la sanie, la vale şi la tălpici dându-ţi numele lor dinainte.

Fără să aştepte instrucţiuni, Jonas închise ochii din nou. Simţi iarăşi mâinile bătrânului pe spate. Aşteptă.

De data asta, senzaţiile începură mai repede. Mâinile bătrânului nu se mai răciră, ci începură să fie calde pe corpul băiatului şi se umeziră un pic. Căldura se răspândi, întinzându-i-se pe umeri, pe ceafă şi pe o parte a feţei. O simţi şi pe părţile îmbrăcate ale corpului – o senzaţie plăcută şi deplină. Iar când îşi linse buzele de data asta, aerul era fierbinte şi greu.

Jonas nu se clinti. Nu mai exista nicio sanie. Rămase nemişcat. Era pur şi simplu singur, undeva în aer liber, stătea întins cu faţa în jos, iar căldura venea de sus, de undeva de departe. Nu era la fel de palpitant ca plimbarea cu sania, însă era agreabil şi mângâietor.

Dintr-odată, Jonas percepu denumirea corectă: strălucirea soarelui. Şi îşi dădu seama că venea din cer.

Pe urmă totul se încheie.

— Strălucirea soarelui, spuse Jonas cu voce tare, deschizând ochii.

— Bravo. Ai găsit cuvintele. Asta-mi uşurează munca. Nu mai e nevoie de-atâtea explicaţii.

— Şi a venit din cer.

— Corect, zise bătrânul. Aşa cum era odată.

— Înainte de Uniform. Înainte de Controlul Climei, adăugă Jonas.

Bărbatul râse.

— Primeşti bine şi-nveţi repede. Sunt foarte mulţumit de tine. Cred c-ajunge pentru astăzi. Am început grozav.

Lui Jonas nu-i dădea pace o întrebare.

— Domnule, Vârstnica-Şefă mi-a zis – ne-a zis tuturor – şi mi-ai zis şi dumneata, c-o să fie dureros. Aşa că m-am cam speriat. Dar n-a durut deloc. Ba chiar mi-a plăcut, spuse el şi se uită întrebător la bătrân.

Acesta scoase un oftat.

— La-nceput ţi-am dăruit amintiri ale plăcerii. Eşecul de data trecută mi-a dat înţelepciunea să procedez aşa.

Trase adânc aer în piept de câteva ori.

— Jonas, o să te şi doară, spuse el. Dar încă nu-i nevoie.

— Sunt curajos. Chiar sunt, zise Jonas şi se ridică în capul oaselor.

Bătrânul se uită la el preţ de-o clipă. Pe urmă zâmbi.

— Îmi dau seama, spuse el. Ei bine, dacă tot m-ai întrebat, cred că mai am energie pentru încă o transmitere. Întinde-te la loc. E ultima pentru astăzi.

Jonas se supuse vesel. Închise ochii, aşteptând, şi simţi din nou mâinile; pe urmă simţi iarăşi căldura şi lumina soarelui, venind din cerul celeilalte conştiinţe, care era atât de nouă pentru el.