De data asta, pe când se răsfăţa în căldura minunată, simţi trecerea timpului. Eul lui adevărat îşi dădu seama că trecuse doar un minut sau două, însă celălalt, eul primitor de memorie, simţi trecerea câtorva ore petrecute în soare. Începu să-l înţepe pielea. Îşi mişcă repede un braţ, îndoindu-l, şi simţi o durere ascuţită în scobitura lui, lângă cot.

— Au! făcu el cu voce tare şi se foi în pat. Aoleuuu! se văită el, tresărind când se mişcă şi dându-şi seama că-l durea faţa şi dacă deschidea gura să vorbească.

Ştia că exista un cuvânt, dar durerea îl împiedică să-l găsească.

Pe urmă se sfârşi. Jonas deschise ochii, chircindu-se din cauza disconfortului.

— M-a durut şi n-am reuşit să dau de urma cuvântului, îi spuse el bărbatului.

— A fost o arsură de soare, îi zise bătrânul.

— A durut rău, spuse Jonas, dar mă bucur că mi-ai dat-o. A fost interesant. Iar acum înţeleg mai bine la ce s-au gândit când mi-au vorbit despre durere.

Bărbatul nu răspunse şi tăcu pentru o clipă. În cele din urmă, zise:

— Acum ridică-te. E timpul să te duci acasă.

Se îndreptară împreună spre mijlocul încăperii. Jonas îşi puse vestonul.

— La revedere, domnule, spuse el. Îţi mulţumesc pentru prima zi.

Bătrânul îl salută din cap. Părea stors de puteri şi un pic abătut.

— Domnule? spuse Jonas sfios.

— Da? Ai o-ntrebare?

— Nu, dar nu ştiu cum te cheamă. Am crezut că eşti Primitorul, dar mi-ai zis că acum Primitorul sunt eu. Aşa că nu ştiu cum să-ţi spun.

Între timp, bărbatul se aşezase în scaunul comod şi tapiţat. Acum îşi mişca umerii, ca şi cum ar fi vrut să scape de-o senzaţie dureroasă. Părea din cale-afară de ostenit.

— Spune-mi Dăruitorul, îi zise el lui Jonas.

 

 

CAPITOLUL 12

 

— Ai dormit bine, Jonas? îl întrebă mama lui la masa de dimineaţă. N-ai visat nimic?

Jonas se mulţumi să zâmbească şi să dea din cap, nefiind pregătit să mintă, dar nevrând nici să spună adevărul.

— Am dormit buştean, zise el.

— Tare-aş vrea s-o facă şi el, spuse tatăl lui, aplecându-se de pe scaun ca să atingă pumnul lui Gabriel, care se mişca.

Coşul se afla pe podea, lângă el; în colţul lui, alături de capul lui Gabriel, hipopotamul de jucărie se uita cu ochii lui ficşi.

— Şi eu la fel, spuse Mama, dându-şi ochii peste cap. E tare agitat noaptea.

Jonas nu-l auzise pe noucopil în timpul nopţii fiindcă dormise foarte profund, ca de obicei. Dar nu era adevărat că nu visase.

De mai multe ori, în somn, alunecase la vale din vârful acelui deal acoperit de zăpadă. În vis, părea întotdeauna să aibă o destinaţie, ceva – nu-şi dădea seama ce anume – care se-ntindea dincolo de locul unde grosimea zăpezii făcea sania să se oprească.

După ce se trezi, rămase cu impresia că voia – şi că, într-un fel, avea nevoie – să ajungă la acel ceva care aştepta în depărtare. Cu impresia că era bine. Că era indicat. Că era semnificativ.

Dar nu ştia să ajungă acolo.

Încercă să se scuture de rămăşiţele visului, strângându-şi temele şi pregătindu-se pentru restul zilei.

Şcoala i se păru diferită astăzi. Materiile erau aceleaşi: limbă şi comunicaţii; comerţ şi industrie; ştiinţă şi tehnologie; administraţie şi proceduri publice. Însă în timpul recreaţiilor şi al pauzei de prânz, ceilalţi proaspeţi Doişpeari flecăreau întruna despre prima zi de pregătire. Vorbeau cu toţii în acelaşi timp, întrerupându-se unul pe altul, scuzându-se în grabă pentru întrerupere şi apoi greşind din nou, din dorinţa febrilă de a-şi povesti noile experienţe.

Jonas asculta. Era cât se poate de conştient de interdicţia de-a vorbi despre pregătire. Dar oricum, ar fi fost imposibil. Nu avea cum să le explice prietenilor lui ce trăise acolo, în Anexă. Cum ai putea descrie o sanie fără să descrii un deal şi zăpada? Şi cum ai putea descrie un deal şi zăpada cuiva care nu avusese niciodată de-a face cu înălţimea, cu vântul sau cu frigul acela uşor şi magic?

Chiar dacă învăţaseră cu toţii, ani în şir, cum să se exprime corect, ce cuvinte ai fi putut folosi ca să transmiţi altcuiva experienţa strălucirii soarelui?

Prin urmare, lui Jonas îi veni uşor să stea la locul lui şi să asculte.

După orele de şcoală, merse din nou cu bicicleta alături de Fiona până la Casa Bătrânilor.

— Te-am căutat ieri, îi spuse ea, ca să mergem împreună. Ţi-am văzut bicicleta acolo şi-am mai aşteptat puţin. Dar s-a făcut târziu, aşa că m-am dus acasă.

— Îmi cer iertare fiindcă te-am făcut s-aştepţi, zise Jonas.

— Îţi accept scuzele, răspunse ea mecanic.

— Am rămas ceva mai mult decât mă aşteptam, îi explică Jonas.

Fiona pedală în tăcere, iar el ştiu că se aştepta să-i spună de ce. Se aştepta să-i vorbească despre prima zi de pregătire. Dar dacă l-ar fi întrebat, ar fi dat dovadă de proastă creştere.

— Ai făcut multe ore de voluntariat pentru Bătrâni, spuse Jonas, schimbând subiectul. Nu prea mai sunt lucruri pe care să nu le ştii.

— A, ba mai am o groază de-nvăţat, replică Fiona. Muncă administrativă, regulile pentru regim şi pedepsele pentru cei neascultători – ştiai că se foloseşte o vergea a disciplinei şi pentru Bătrâni, la fel ca pentru copiii mici? Plus terapie ocupaţională, activităţi de recreere, medicamente şi…

Ajunseră în dreptul clădirii şi frânară amândoi.

— Chiar cred c-o să-mi placă mai mult decât la şcoală, mărturisi Fiona.

— Şi mie, fu de acord Jonas, fixându-şi bicicleta în suportul ei.

Fiona aşteptă o clipă, ca şi cum ar fi vrut, încă o dată să-l audă mai departe. Pe urmă se uită la ceas, îi făcu un semn cu mâna şi se grăbi spre intrare.

Jonas rămase un moment lângă bicicletă, pradă uimirii. Iar i se-ntâmplase: lucrul acela căruia îi spunea acum „a vedea dincolo“. De data asta, Fiona fusese cea care se schimbase rapid şi indescriptibil. Se întâmplase când Jonas o urmărise cu privirea în drumul ei spre uşă: fata se schimbase. De fapt, îşi zise Jonas, încercând să recreeze momentul în gând, nu fusese Fiona din cap până-n picioare. Se părea că fusese doar părul ei. Şi doar pentru o fracţiune de secundă.

Jonas căzu pe gânduri. Era limpede că începea să i se-ntâmple tot mai des. La început, mărul, cu câteva săptămâni în urmă. Pe urmă chipurile din