Încruntându-se, Jonas se îndreptă spre Anexă. O să-l întreb pe Dăruitor, hotărî el.

Bătrânul îşi ridică privirile şi zâmbi când Jonas intră în încăpere. Stătea întotdeauna lângă pat, iar astăzi părea mai energic, cât de cât refăcut şi bucuros că-l vedea pe băiat.

— Bine-ai venit, zise el. Trebuie să-ncepem. Ai întârziat un minut.

— Îmi cer ier… începu Jonas, dar apoi se opri fâstâcindu-se şi aducându-şi aminte că aici nu existau scuze.

Îşi scoase vestonul şi se apropie de pat.

— Am întârziat un minut fiindcă s-a-ntâmplat ceva, explică el. Şi-aş vrea să te-ntreb ceva, dacă nu te superi.

— Poţi să mă-ntrebi orice.

Jonas încercă să-şi facă ordine în gânduri, ca să-i poată da o explicaţie limpede.

— Cred că e ceea ce se numeşte „a vedea dincolo“, spuse el.

Dăruitorul dădu din cap.

— Vorbeşte-mi despre ea, zise el.

Jonas îi relată experienţa cu mărul. Pe urmă momentul de pe scenă, când se uitase la public şi văzuse acelaşi fenomen petrecându-se pe chipurile celor din sală.

— Iar acum s-a-ntâmplat din nou, chiar adineauri, cu prietena mea, Fiona. Nu s-a schimbat propriu-zis. Dar ceva din ea s-a schimbat pentru o clipă. Părul i-a arătat altfel, dar nu ca formă, nici ca lungime. Chiar nu-mi dau sea… se întrerupse el, nemulţumit de neputinţa de-a înţelege şi de-a descrie ce anume se întâmplase.

În cele din urmă, se mulţumi să adauge:

— S-a schimbat. Nu ştiu cum sau de ce. De-aceea am întârziat un minut, mai spuse el şi-l privi pe Dăruitor cu o expresie întrebătoare.

Spre mirarea lui, bătrânul îi puse o întrebare care păru fără legătură cu faptul că vedea dincolo.

— Când ţi-am dat amintirea ieri – prima, cea cu sania –, te-ai uitat în jur?

Jonas dădu din cap.

— Da, spuse el. Dar a fost greu de văzut ceva din cauza materiei – mă rog, a zăpezii – din aer.

— Te-ai uitat şi la sanie?

Jonas încercă să-şi amintească.

— Nu. Doar am simţit-o sub mine. Am şi visat-o azi-noapte. Dar nu-mi amintesc să fi văzut sania în vis. Am simţit-o, atâta tot.

Dăruitorul păru cufundat în gânduri.

— Pe vremea când te observam, înainte să te-alegem, mi-am dat seama că aveai, probabil, calităţile necesare, iar ceea ce-mi spui o confirmă. Mie mi s-a-ntâmplat un pic altfel, îi spuse Dăruitorul. Când eram exact de vârsta ta – pe punctul de-a deveni noul Primitor –, am început să trec prin experienţa asta, deşi a luat o altă formă. În cazul meu, a fost… mă rog, n-o să vorbesc despre ea acum. Încă n-ai înţelege-o. Dar cred că pot ghici cum e la tine. Dă-mi voie să fac un mic test, să-mi confirm presupunerea. Întinde-te.

Jonas se întinse din nou pe pat, cu mâinile pe lângă corp. De data asta, se simţea în largul lui. Închise ochii şi aşteptă atingerea familiară a mâinilor Dăruitorului pe spate.

Dar n-o simţi. În schimb, Dăruitorul îl instrui:

— Cheamă amintirea plimbării cu sania. Doar la începutul ei, când eşti în vârful dealului, înainte să porneşti la vale. Iar de data asta uită-te-n jos la sanie.

Jonas fu nedumerit. Deschise ochii.

— Iartă-mă, întrebă el politicos, dar nu trebuie să-mi dai tu amintirea?

— Acum e amintirea ta. Eu n-o mai pot trăi în niciun fel. Am renunţat la ea.

— Dar cum pot s-o chem?

— Ţii minte anul trecut sau anul când ai fost Şeptar sau Cinciar, nu?

— Sigur.

— E cam la fel. Fiecare membru al comunităţii are asemenea amintiri vechi de-o generaţie. Dar acum o să poţi să mergi şi mai departe. Dă-ţi silinţa. Concentrează-te.

Jonas închise ochii din nou. Trase adânc aer în piept şi căută sania, dealul şi zăpada în propria conştiinţă.

Iată-le – dădu peste ele fără eforturi. Se afla din nou în lumea aceea a vârtejului de fulgi, în vârful dealului.

Surâse încântat şi scoase aburi pe gură când respiră în aerul rece. Pe urmă, aşa cum fusese instruit, îşi coborî privirea. Îşi văzu mâinile învelite din nou în zăpadă şi ţinând frânghia. Îşi văzu picioarele, pe care şi le mişcă un pic ca să zărească sania de sub ele.

Se uită la sanie uluit. De data asta, nu mai fusese o impresie trecătoare. De data asta, sania avusese – şi avea în continuare, în timp ce Jonas clipi des şi-o fixă din nou cu privirea – aceeaşi însuşire misterioasă pe care-o avusese preţ de-o clipă mărul. Şi părul Fionei. Sania nu se schimba. Pur şi simplu era… orice ar fi fost.

Jonas deschise ochii şi rămase nemişcat pe pat. Dăruitorul îl privea curios.

— Da, spuse Jonas încet. Am văzut chestia aia – la sanie.

— Stai să mai încerc ceva. Ia uită-te-acolo, la bibliotecă. Vezi ultimul rând de cărţi, cele din spatele mesei, de pe raftul de sus?

Jonas le căută din priviri. Le privi ţintă, iar ele se schimbară. Însă doar pentru o clipă, nu mai mult.

— S-a-ntâmplat, zise Jonas. S-a-ntâmplat şi cu cărţile, dar a dispărut şi-acum.

— Înseamnă că am dreptate, spuse Dăruitorul. Ai început să vezi culoarea roşie.

— Ce anume?

Dăruitorul oftă.

— Cum să-ţi explic? Cândva în perioada amintirilor, totul avea formă şi mărime, cum are şi-acum, dar mai avea o însuşire numită culoare. Existau multe culori, iar uneia dintre ele i se spunea roşu. Prietena ta, Fiona, are părul roşu – iese imediat în evidenţă; de altfel, am văzut-o şi cu alte ocazii. Când ai pomenit de părul Fionei, mi-ai dat indiciul care m-a lămurit că probabil începeai să vezi culoarea roşie.

— Şi chipurile oamenilor? Cele pe care le-am văzut la Ceremonie?

Dăruitorul clătină din cap.

— Nu, carnea nu e roşie. Are, ce-i drept, nuanţe de roşu. De fapt, a existat o vreme – o s-o descoperi şi tu în amintirile de mai târziu – când carnea avea mai multe culori. Asta înainte să trecem la Uniform. Astăzi toată carnea e la fel, iar tu ai văzut nuanţele de roşu. Probabil că-n clipa când ai observat cum se colorează chipurile, culoarea n-a fost atât de puternică sau atât de vie ca a mărului sau ca a pletelor prietenei tale. N-am stăpânit niciodată Uniformul la perfecţie, chicoti dintr-odată Dăruitorul. Presupun că geneticienii încă se chinuie să elimine stridenţele. Mai mult ca sigur că părul Fionei îi scoate din minţi.

Jonas ascultă, străduindu-se din răsputeri să înţeleagă.

— Şi sania? întrebă el. A avut acelaşi lucru: