Dacă Raskolnikov era în stare să suporte o crimă fără a declanşa prăpădul remuşcărilor, oare Ilarie nu izbutea să-şi înduplece conştiinţa pentru făptuirea unui simplu furt? Şi la urma urmei, ce înseamnă acest fapt mărunt pe lângă carnagiul la care fusese martor în timpul războiului? Aşa că încetul cu încetul, doctorul statornici în mintea lui ideea furtului, acceptând-o ca un rău necesar. Dacă i s-ar ivi cândva o ocazie prielnică, bin înţeles cu şanse de nouăzeci şi nouă la sută de a nu fi prins, n-are să dea îndărăt. Însă nu va ucide, sub niciun motiv, ca să jefuiască. Asta nu, niciodată! Oricât de ispititoare ar fi împrejurarea!

În afară de această soluţie extremă, mai exista, totuşi, un mijloc de a pune mâna pe bani, care nu trebuia neglijat: să joace la loterie. Românul nostru zice: niciodată nu se ştie de unde sare iepurele. E foarte adevărat! S-ar putea ca tocmai Ilarie să câştige lozul cel mare (teoretic e cu putinţă), dar n-avea nevoie de un milion, hm! S-ar mulţumi şi cu jumătate chiar şi cu un sfert. Şi… la urma urmei, nu s-ar putea să găsească o geantă cu bani? Dacă norocul îi întinde o mână de ajutor orice e cu putinţă pe lumea asta.

Obsedat în permanenţă de nevoia banilor, ori de câte ori se culca, îi veneau în minte tot felul de lovituri celebre, citite cândva prin ziare sau auzite de la unul sau altul.

Iată autoduba care transportă lingouri la Banca Spaniei. Un sergent de la circulaţie o opreşte: „Mi s-a comunicat că maşina este dinamitată, va sări în aer, duceţi-o de grabă într-un loc pustiu ca explozia să facă mai puţine victime”. Când aud, şoferul şi paznicii sar din maşină şi fug îngroziţi. Sergentul strigă în zadar după ei, apoi se urcă la volan şi dispare cu autoduba şi aurul. Autorul măiestrei lovituri, deghizat în sergent de stradă, n-a fost prins. Hei, o idee ca asta nu se plimbă prin mintea oricui…

Iată şi pe neamţul Neumann care în anul 1907 se duce cu un milion de mărci să-şi încerce norocul la Monte Carlo. Ţine un milion de mărci pe-o carte? Ţine! Trage cartea: neamţul 9, banca 8. A câştigat! Ţine două milioane pe-o carte? Ţine! Neamţul 8, banca 7. A câştigat din nou. Ţine patru milioane pe-o carte? Ţine! Neamţul: amândouă cărţile figuri, mai cere una, as. A realizat doar un singur punct. Banca: tot aşa, primele două cărţi figuri, ia încă una: tot figură, deci zero. Neamţul a câştigat cu un punct opt milioane. A plecat şi dus a fost… Nimeni nu ştie ce a mai făcut. Era un om trecut de cincizeci de ani, banii nu erau ai lui. Dacă pierdea, trebuia să se sinucidă. Curajul său a fost cu adevărat nebunesc. Dar, se spune că Fortuna, zeiţa norocului, îmbrăţişează pe cutezători.

În orice caz, Ilarie avea să lupte pe mai multe fronturi, să se zbată ca peştele pe uscat şi să nu lase neîncercat nimic până nu va dobândi suma care-i trebuie. Pentru început, cumpără două lozuri întregi la loteria de stat de la sucursala din Piteşti, jertfind aproape o jumătate din leafă.

Între timp, îmbina în închipuire tot felul de lovituri pe care le voia iscusite, dar nu erau de loc. Îi lipsea ingeniozitatea şi fantezia, citise prea puţine romane poliţiste, dar bune, din colecţia Le Masque, însă îşi dădu seama că nu era în stare să ducă la bun sfârşit astfel de isprăvi. Îi lipsea curajul (în locul neamţului, când acesta realizase un singur punct, el ar fi căzut jos, doborât de apoplexie), n-avea sângele rece al omului de acţiune, era doar un cercetător migălos şi răbdător al fenomenelor vieţii, atâta tot. Dacă vreo ocazie i-ar fi picat mură-n gură, desigur că trăgea folosul şi asta numai pentru că fusese bântuit de asemenea preocupări.

Aşadar, aştepta cu nădejde lucrarea timpului. După câteva luni fu transferat ca medic primar la spitalul comunal din Piteşti, unde era şef un prieten al lui din facultate, doctorul Barbu Duţescu. Acolo închirie un apartament mobilat în centrul oraşului, pe Strada Mare, la o văduvă, doamna Elisabeta Albu, care se legă să-i servească şi masa. Avea trei odăi; într-una instală un mic cabinet de consultaţii, în alta o sală de aşteptare pentru clienţi, iar în ultima dormitorul. Sala de aşteptare servea şi de sufragerie.

Se bucură zărind, chiar în prima zi la bodega Ciortus, loc de întâlnire al protipendadei oraşului, pentru aperitive, pe fostul maior Dordea, avansat cu doi ani în urmă colonel şi acum comandantul regimentului, de infanterie din localitate. Rănit a treia sau a patra oară la cap de o schijă, Magheru îl operase, scăpându-l din gheara morţii iar mai târziu îl îngrijise de tifos exantematic, când ofiţerul ameninţase în glumă că dărâmă spitalul dacă nu se face bine. De-atunci deveniseră rude, după spusa maestrului Stroia.

Era un bărbat scund, îndesat, cu capul mare cât o baniţă, nesecat de voioşie, nimeni nu-l văzuse supărat vreodată. Piteştenii îi căutau prietenia cuceriţi de firea lui deschisă şi aşa ajunsese să cunoască pe toată lumea, parcă ar fi fost născut şi crescut pe malurile Argeşului.

— Să vă prezint, fraţilor, pe tăticu-meu, căruia îi datorez viaţa. Asta e doctorul Ilarie Magheru… Mi-a scos cinci gloanţe din trup şi două schije din cap. Dacă nu era el, ajungeam oale şi ulcele. Ca pe copilul lui m-a îngrijit pe urmă de tifos exantematic. Luaţi-vă bine pe lângă el dacă vreţi să trăiţi până la adânci bătrâneţi, ascultaţi ce vă spun!

— Trăiască tăticii! izbucni un cor de glasuri.

Astfel, rând pe rând, Ilarie cunoscu pe profesorul Olarian, arbitrul eleganţei piteştene, pe judele-instructor Kaminski de la tribunal, polonez de origine, înalt, deşirat, cu o claie de păr în cap care stârnea admiraţia unanimă, pe avocatul Radulian. Fost decan al baroului, bărbat frumos, în puterea vârstei, după care se prăpădeau femeile, meşter la vorbă şi lector pasionat, apoi pe scriitorul Tache Simedru, un moşneag uscat ca pastrama, cu