o bărbuţă de ţap, încă vioi şi ager la minte (se spunea că împlinise nouăzeci de ani, dar nimeni nu-i da nici şaptezeci).

Luat pe sus de colonel, doctorul nimeri o dată la clubul Renaşterea, unde notabilităţile piteştene îşi făceau veacul jucând cărţi ori table. Numai prefectul judeţului nu juca, stătea de o parte şi privea la ceilalţi, ore întregi, fără să scoată o vorbă, sau măcar să întoarcă capul. Din pricina asta îi spuneau Statuie, adică Ghibănescu-Statuie. Şi aşa-i merse numele cu porecla aninată în coadă. Om greoi şi calculat, pe toate le făcea cu încetinitorul, ca să-şi semneze doar numele îi trebuiau cinci minute. Nici preşedintele tribunalului, Marin Almăjanu, nu se încurca la jocuri de noroc, dar privea de sus cu îngăduinţă pe jucători. Boier de viţă, avea o figură aparte, cu o imensă barbă, despicată în două, care îi acoperea tot pieptul. Bun causeur, era stăpânul unui sac fără fund de anecdote şi întâmplări pe care le povestea cu destul haz. De altfel, ori de câte ori îşi făcea apariţia, îl împrejmuiau numaidecât vreo zece-cincisprezece clubmeni ca să-i asculte snoavele. Printre ei se afla Clopotniţă, primarul Piteştiului, pe numele lui adevărat Ilie Mustaţă, care râdea aşa de zgomotos de anecdotele mai pipărate ale lui Almăjanu, încât se auzea tocmai în stradă. Îl porecliseră Clopotniţă, după ruina de la marginea oraşului pe care încercase s-o restaureze.

Singurul notabil care nu călca pe la club era procurorul Andrei Ghinea, zis Trogloditul, o stârpitură de om care amintea oricui pe cocoşatul de la Notre Dame. Nu se ducea la nimeni, nici nu primea pe nimeni; trăia singur, ascuns ca un sobol. Fetele, în batjocură, şi-l recomandau una alteia ca soţ.

III

Abia trecură câteva luni de când doctorul Ilarie Magheru luase postul în primire. Munca de fiecare zi era monotonă: colite hepatice, intoxicaţii, fracturi, bronşite, două operaţii de apendicită. Un singur caz mai interesant, al bătrânului fără identitate, cules de pe stradă şi internat la spital în stare de comă, pe care reuşise să-l aducă în simţiri cu ajutorul respiraţiei artificiale şi tracţiunii limbii.

Obsedat de proiectul care-i domina universul lăuntric căută să ocolească în limite rezonabile contactele cu societatea piteşteană, nevrând a-şi irosi timpul liber. Chiar dacă ar fi rămas zile şi nopţi cu braţele încrucişate gândind numai la problemele sale, nu era cu mult mai câştigat decât omorând vremea la club?

Ros de grijă, îşi spunea adesea:

„Uite, s-a mai scurs o săptămână… Apoi altă săptămână şi alta, mereu alta, toate albe… De ce nu se întâmplă nimic?”.

Un gând aducea pe loc îndreptăţirea:

„Răbdare, trebuie să ai răbdare!”

Respingea soluţia veche de când lumea:

„Formulă facilă, praf în ochi! Răbdarea nu-i decât mijlocul de a uita ceea ce vrei!”

Adevărul e că îşi cam pierduse cumpătul. De aceea, nu aştepta pasiv evenimentul de care avea atâta nevoie. Dimpotrivă. Difuza pretutindeni, fără răgaz, undele gândirii concentrate la maximum, crezând că mesajele acesteia, vor produce, ca în fenomenul telepatic, faptul revendicat cu atâta putere de către dorinţa sa.

Era o naivitate, o scrânteală obsesivă? Cu toate astea, ceea ce voise veni mai curând pe firul timpului decât se aştepta. O adusese voinţa lui, hazardul orb? Cine ar putea s-o spumă?

PARTEA A DOUA ÎN VÂLTOARE

 

CAPITOLUL 1 O PRESIMŢIRE STRANIE

— Azi n-arătaţi prea bine, domnule doctor, observă subchirurgul, uitându-se la Magheru cu coada ochiului.

— Ţi se pare, Gheorghiu, răspunse acesta cercând să surâdă. Sunt puţin obosit, atâta tot…

— Cred şi eu. Am avut de furcă în dimineaţa asta.

— Mda, încuviinţă medicul cam plictisit, scoţând halatul pe care îl agăţă în cuier. Apoi zise: Astăzi plec mai devreme. Vezi, după-amiază nu uita să schimbi pansamentul accidentatului de la salonul doi.

— Prea bine, domnule doctor. Să fac formele de ieşire pentru  moşneagul de la rezerva 6?

— Nu încă. Îl mai ţin o săptămână sub observaţie.

Magheru făcu rânduială printre hârtiile de pe birou, apoi îşi luă pălăria atârnată în cuier.

— Ea revedere, Gheorghiule.

— Să trăiţi! răspunse subchirurgul, ridicându-se respectuos în picioare.

„Nu-mi plac spinările prea încovoiate”, gândi medicul în timp ce cobora scările.

Ajungând în dreptul porţii se uită la ceas. Arăta unsprezece fără un sfert.

„Numai atât? Credeam că e mult mai mult. Adineauri am văzut greşit ceasul. De-aia i-am spus subchirurgului că…”

Râse.

„Fleacuri! Am tendinţa de a complica inutil lucrurile”.

La urma urmei, pentru ce plecase de la spital? Curios, n-avea niciun motiv plauzibil. Nu-l aştepta nimeni acasă, în oraş n-avea nicio vizită de făcut şi afară de asta nici nu era obosit. Trântise subchirurgului o minciună gratuită, fără sens, căci o justificare în faţa unui subaltern e lipsită de sens.

Prinse de veste că paşii lui îndemnau la drum. De ce se grăbea astfel? Încetini numaidecât pasul. Apoi se pomeni din nou zorind.

„Ce m-o fi apucat? Încotro mă duc picioarele? Nu-i cumva o presimţire? Hm, te pomeneşti!”.

Râse zgomotos şi cu ochii minţii se văzu pe sine râzând.

„Presimţire? Toţi trecătorii ăştia s-ar topi şi ei de râs dacă ar fi în stare să-mi citească gândurile. Auzi, colo, ce-i trece unui om de ştiinţă prin cap. Aş înţelege o femeie bântuită de superstiţii, fără suport raţional, dar un medic?… Şi cu toate astea… Ei, da, chiar un medic. Antenele fiinţei umane nu se cunosc, n-au fost măsurate de nimeni, dar ele există. O fiinţă nu ocupă în spaţiu numai dimensiunile corpului fizic. Prelungirile acestui corp, nevăzute şi neştiute, se întind pe mari suprafeţe. Sunt oameni ale căror prelungiri potopesc întreg pământul, nu numai în timpul vieţii, ci şi după moartea fizică, încât s-ar zice că Homer, Dante şi Shakespeare trăiesc, dar nu mai scriu. Aşa că degeaba ar râde cineva de mine că mă las influenţat de semnalele unei presimţiri difuze”.

În clipa aceea, tresări brusc:

„Am primit o telegramă!”

Nu-l anunţase un glas din văzduh… nici n-avea cum, dar deodată ştiuse că a primit telegrama. Şi o telegramă, prin natura ei urgentă, nu aduce decât veşti sau foarte bune, sau foarte rele. Cele de nivel mijlociu se comunică prin scrisori.

„S-o fi întâmplat ceva pe-acasă? Mai acum două-trei săptămâni tata îmi scria că stă prost cu tensiunea. Să fi făcut vreo congestie cerebrală? Doamne păzeşte, la anii lui totul e posibil.. Trebuia să mă reped până la