Lipova ca să văd ce-i cu el şi dacă era cazul să-l supun unui tratament. Pe moşneagul cules de pe stradă, pe care nici nu ştiu cum îl cheamă, l-am salvat, dar pe propriul meu tată, nu… Uite, viaţa e plină de ciudăţenii de-astea…”

Iuţi pasul. Spitalul era departe, dincolo de Trivale şi până în inima oraşului mai avea de bătut o bună bucată de drum. În cap i se plimbau vârtos gânduri negri? Câte unul timid din tabăra adversă cerca să le ţină piept, sugerând că s-ar putea să nu fie vorba de moarte, dar n-avea putere să-şi impună susţinerea. Amestecul gândurilor bune avu drept rezultat naşterea îndoielii. Mai rău! Îndoiala păru doctorului mai chinuitoare decât adevărul. Ca s-o curme, luă trăsura deşi străbătuse o jumătate de drum.

— Mână repede! Du-mă pe Strada Mare!

Birjarul dete bice cailor, care porniră în goană. După câteva minute ajunse la poarta casei.

— Opreşte!

Urcă la etaj, pătrunse în apartament. Toate la locul lor. Strigă pe Ilinca, slujnica. În locul ei veni proprietăreasă, doamna Albu:

— Dumneata, domnule doctor, la ora asta?

Ilarie o întrerupse:

— Mi-a venit o telegramă?

— Da, da, făcu ea, chiar adineauri a adus-o factorul. O aşteptai?

Doctorul tresări, făcându-se alb ca varul. Vezi, va să zică, tot a sosit… Eram sigur… Transmisiunea telepatică a funcţionat fără greş. Abia putu să îngaime:

— Unde e?

— Ilinca a primit-o. Cred c-a pus-o pe birou… S-a dus jos, până la băcănie.

Nu mai fu nevoie de ajutorul slujnicii. Găsiră numaidecât telegrama, sub postamentul lămpii cu abajur, de pe masă. Ilarie o desfăcu nervos, tremurând. Întâia oară citi fără să înţeleagă, literele. Îi jucau sub ochi, învălmăşite. Abia la a doua lectură îi desluşi înţelesul.

Duminică nunta Marianei. Vino negreşit. Tata.

— Cum asta e? îşi zise încă ameţit, nevrând parcă să creadă realitatea veştii celei bune. Apoi se adresă proprietăresei care aştepta împietrită:

— Mă cheamă ai mei la nuntă…

— Cine se însoară?

— Soră-mea se mărită.

— Să fie într-un ceas bun!…

Abia după plecarea proprietăresei Ilarie îşi veni în fire. Aşadar, era vorba de măritişul Marianei. Ştia vag de legătura surorii sale cu un profesor de acolo. Bine, toate bune. Dar de ce îl anunţaseră chiar în ajun? Dacă era plecat în judeţ?!!! Consultă mersul trenurilor. Avea tocmai după-amiază, la 6, un accelerat care ajungea în zorii zilei la destinaţie. Altul mai potrivit nu era. Cu trenurile personale nu-i plăcea să călătorească.

Îi reveni buna dispoziţie, se simţi mai sprinten şi voios.

„Ce facem, doctore dragă, cu presimţirea? Îşi puse el brusc întrebarea, amintindu-şi de sângele rău pe care şi-l făcuse mai înainte. La drept vorbind, nu facem nimic, constatăm doar că presimţirile nu sunt numai negative, aşa cum crede toată lumea, ci şi pozitive, cum e cea de faţă. Asta-i, he! În orice caz fenomenul telepatic s-a produs şi nu mai poate fi contestat. Ştiam cu precizie că mi-a sosit o telegramă şi chiar aşa a fost! E puţin lucru? S-avem iertare! Cred că sunt apt pentru asemenea recepţii şi, desigur, că şi pentru alte fenomene spirituale mai importante. Pot să mă felicit? Desigur! Sincere felicitări, doctore Magheru!”

Lăsând la o parte abstracţiunile coborâte la nivelul glumei se pregăti de plecare. Chemă pe medicul-şef la telefon:

— Barbule, am o nuntă în familie, chiar mâine, duminică. Cam departe, dincolo de Timişoara… Luni să zicem că lipsesc, dar marţi te asigur că mă întorc. S-a făcut?

— Ba bine că nu! Te aştept atunci joi. Să fie într-un ceas bun şi petrecere frumoasă!

Ce om admirabil Barbu ăsta! Nu face nicio deosebire între prietenie şi datorie. Odată permisiunea pusă la punct, trecu la doamna Albu în vederea unei „consultaţii”.

— În lucrurile practice sunt complet lipsit de imaginaţie. Ce aş putea cumpăra soră-mii ca dar de nuntă?

— Un ceas de mână…

— Ceas are, pe cât ştiu… Altceva…

— O brăţară de aur masiv, sau un inel cu briliante. Dar mai bine haidem la bijutier. Mi-e teamă că singur nu te descurci.

Merseră împreună la bijutierul Horia, pe care doamna Albu îl cunoştea foarte bine, şi după ce-i răscoliră galantarele, doctorul se hotărî tot pentru brăţară.

Proprietăreasa, cu privirile agere, ochi un inel bărbătesc neobişnuit.

— N-am mai văzut o piatră preţioasă atât de mare.

— E un rubin veritabil de Tibet, evaluat la vreo 75.000 de lei.

— Şi poţi să găseşti cumpărător pentru un astfel de inel?

— A, nu-i de vânzare. E proprietatea conului Matei Zăvideanu. I l-am reparat, rubinul se mişca puţin şi-i era frică să nu-i cadă…

Când cei doi tocmai ieşiră pe trotuar, o trăsură elegantă de casă opri în dreptul magazinului. În fundul ei şedea tolănit un bărbat corpolent cu pălărie de panama, care salută pe doamna Albu.

— Cine e domnul acela? întrebă doctorul pe însoţitoarea lui după ce se depărtară puţin.

— Nu l-ai cunoscut încă? E Zăvideanu, proprietarul inelului. A venit desigur să-l ridice. Uite, chiar bijutierul a ieşit să i-l predea.

— E aşa de bogat omul ăsta?

Doamna Albu râse cu poftă.

— Bogat? Pe ce lume trăieşti, doctore? Eşti în oraş de două luni şi încă n-ai auzit de Zăvideanu?!! Cred că nici el nu ştie ce avere are. Răposatul, bărbatu-meu, zicea că vreo douăzeci de milioane… Alţii susţin că mult mai mult… Ferice de bărbatul care va lua pe fiică-sa de nevastă… Se cheamă că i-a pus Dumnezeu mâna în cap…

— Atât are? Numai o fată? Cel puţin e frumoasă?

— Asta, da’… foarte frumoasă… Ce-ar fi să-ţi încerci norocul?

De rândul acesta râse şi doctorul cu poftă.

CAPITOLUL 2 COMPARTIMENTUL DE CLASA ÎNTÂI I

— Mână mai iute să nu pierdem trenul…

— Nicio grijă, dom’ doctor, unu-i Manea birjarul.

Gara se ivi, de departe, cu spatele ca un hotar de oraş. Dincolo de ea nu mai era decât un portativ de linii ferate care duceau spre alte aşezări.

Ilarie coborî în pripă şi alergă la casa de bilete. Apoi ieşi pe peron să aştepte sosirea acceleratului. Cineva îl bătu pe umăr.

— Bună ziua, doctore. Încotro?

Era Olarian, profesorul de latină, pe care îl cunoscuse la clubul „Renaşterea”.

— Salve, dascăle. Mă reped pân-acasă, la părinţi. Avem o nuntă în familie…

— Aşa? Bravoo!… Felicitări!

— Mulţumesc. Dar dumneata unde mergi?

— Cu mine e ceva mai complicat… Vreau să fac o cură de trei săptămâni la Căciulata. Stau prost cu rinichii…

Profesorul se apucă să-i descrie crizele pe care le avea (ăsta parcă vrea o consultaţie pe peron!),