un urolog din capitală, căruia îi merge numele (a-ha, Nedeianu) îi recomandase să se dccă la Karlovy-Vary, în Cehoslovacia, dar de unde bani?

— Fii pe pace dascăle, e bună şi Căciulata noastră. Chiar mai bună… Până şi cehii vin la noi… aşa că…

— Pe front am răcit şi m-am ales cu o nefrită straşnică. De-atunci nu-i chip să-mi vin în fire. Încolo nu beau, nu fumez, nu umblu după fuste…

— Dar fustele umblă după dumneata?

— Oho, încă cum!!!

Ilarie îl măsură sub aspectul unui homme à femmes: un bărbat între două vârste, ochi mici, jucăuşi, nas cârn, gură disproporţionat de mare, pudrat ţipător, cu monoclu şi crizantemă la butonieră. Prea elegant pentru rinichii săi modeşti…

— Iacă şi trenul, strigă Olarian. Hamal, vrei să ne reţii două locuri.

— Ce bilete aveţi? De clasa întâi? întrebă omul cu şapcă roşie.

— Sigur că da.

— Nicio grijă. Într-a-ntâia sunt locuri berechet.

Peste câteva clipe un monstru lung şi inelat se năpusti în staţie cutremurând peronul. Oricine ar fi crezut că nu mai poate să se oprească, dar, deodată, goana se frânse şi vagoanele încremeniră pe şine.

Cei doi călători se urcară în tren. Avusese dreptate hamalul, compartimentele erau aproape goale.

— Numai la clasa a doua şi a treia e aglomeraţie, zise profesorul. Hai să stăm aici… Tot mai bine-i să fim singuri.

— Ai dreptate. Doamna din compartimentul de alături e prea bătrână pentru noi…

Se aşezară lângă fereastră, unul în faţa celuilalt. Olarian privi afară pe peron.

— A, uite pe moşierul Zăvideanu!…

Sări în picioare şi lăsă în jos geamul ferestrei.

— Coane Matei! Coane Matei! Urcă-te aici! Avem loc şi pentru dumneata!

— Mulţumesc! răspunse cel interpelat. Vin numaidecât!

După câteva minute se ivi pe culoar silueta moşierului. Magheru, când îl zări, surâse maliţios în sinea lui, gândindu-se la apropo-ul proprietăresei de a-şi încerca norocul: „Poftim, numai la asta nu mă aşteptam, să călătoresc chiar cu tata-socru. Însă, cum tot de nuntă e vorba – fie, o s-o facem şi pe-asta. Păcat că nu-i simpatic, obezitatea lui îmi displace.”

Moşierul – la rândul său – rămase surprins dând cu ochii de Ilarie. Nu se aştepta să mai fie cineva cu Olarian. Îl salută înclinând uşor capul, după care se adresă profesorului:

— Fii bun, profesore, şi lasă-mă să trec la geam. Cumnatu-meu trebuie să-mi aducă biletul. Cât mai avem de stat?

— Încă şapte minute. Da, da, exact şapte minute, răspunse Olarian cercetând ceasul. Plecăm la şase şi douăzeci, punct. Trenul n-are întârziere.

— Bun! Bun! E timp destul! făcu moşierul mulţumit, ştergându-şi cu batista sudoarea de pe frunte. Uite-l că vine! Şerbane, sunt aici, băiete!

— Te-ai şi urcat? Foarte bine!

Vorbele astea le spusese un bărbat înalt şi bine legat, care se apropie de fereastra deschisă a vagonului şi întinse cumnatului său un cartonaş alb cu ciungă roşie pe mijloc.

— Ştii că mi-am găsit un compagnon?

— Pe cine?

— Pe dascălul nostru de latină…

Olarian se arătă vederii, scoţând şi el capul pe fereastră.

— Păcat că tovărăşia noastră nu ţine prea mult. La Piatra-Olt schimb trenul.

— Da’ unde te duci, Horaţiule, la Caracal?

— Ba nu, pe valea Oltului, la Căciulata.

— Gata la urmă! se auzi un glas, după care controlorul sună din corn.

Locomotiva răspunse cu un şuierat prelung şi trenul dezmorţit prinse a luneca uşor pe şinele cu luciu de gheaţă.

— Matei, vezi, nu neglija, anunţă-mă imediat cum închei târgul. Voiaj bun! strigă omul care se trăgea îndărăt pe peronul gării.

— Da, da, îţi telegrafiez… Poimâine sunt înapoi.

— Călătorie bună, Horaţiule! Trimite-ne şi nouă o vedere de la Cozia. Caută să fie cu umbra lui Mircea cel Bătrân.

— Cu plăcere! îl încredinţă profesorul fluturând batista în vânt.

Acceleratul îşi înteţi umbletul, pocnind asurzitor macazurile, strecurându-se sprinten printre şiruri răzleţe de vagoane, până când nu se mai văzu.

II

Zăvideanu şi Olarian se traseră de la fereastră şi se întinseră în voie pe canapelele moi, primitoare.

— Da-ncotro mergi, coane Matei, că am uitat să te întreb?

— Iaca, tocmai la Buziaş, încolo…

— Buziaşu ăsta nu-i o staţiune balneară, doctore? Parcă aşa ştiu.

— Ba da, şi încă una de primul rang…

— Faci vreo cură pe-acolo, coane Matei, sau ce?

— Nu, Horaţiule, mi-e în gând să cumpăr un stabiliment.

„Ce i-o fi trebuind belea pe cap? gândi Ilarie. Nu-i ajunge ce are? Dar setea de avuţie a omului nu se stâmpără cu toată apa mărilor şi oceanelor.”

— Stabiliment balnear, ai spus? Straşnică idee, zise Olarian, ca să-i ţină hangul. Şi, mă rog, ce boli se curarisesc prin partea locului?

— Nu ştiu. Nu sunt medic. După câte am auzit, adică avocatul mi-a spus, cică-s bune pentru boli de ficat.

Auzind asemenea balivernă, Ilarie se amestecă în discuţie:

— Buziaşul are ape alcaline, feruginoase, în special apă de masă Phoenix carbogazoasă, litinată, foarte recomandabilă. Staţiunea e indicată pentru unele boli ale aparatului circulator, boli nervoase şi genito-urinare.

— Dumneata eşti doctor? îl întrebă Zăvideanu.

— Da.

Profesorul se arată cam nedumerit.

— Cum? Nu vă cunoaşteţi? Credeam că… Păi, dă-mi voie să ţi-l prezint: îl cheamă Magheru…

— Bucuros de cunoştinţă, spuse moşierul strângându-i mâna. Am auzit de dumneata, eşti medicul cel nou de la spitalul comunal, nu-i aşa?

— Întocmai.

— Îl cunosc pe Duţescu, şeful spitalului. Şi figura dumitale mi se pare cunoscută… Unde te-am mai văzut?

— Cred că azi pe la vremea prânzului… în dreptul bijutierului Horia.

— A, da, mi-aduc aminte… În ce eşti specialist, domnule doctor?

— În psihiatrie.

— Bun! Bun! Meserie bănoasă! Bolile mintale sunt foarte răspândite… Bineînţeles nu ducem lipsă nici de celelalte.

— Păi cum o să fie men sana fără corpore sano?

— Uite că Horaţiu al nostru ne dete şi prin latineasca lui.

Vorbise moşierul. Magheru se uită la el cu coada ochiului şi gândi:

„Nu prea are nivel. Dar, la urma urmei, nici nu-i trebuie. Puterea lui e banul.”

Olarian şi Zăvideanu se angajară într-un dialog cu subiect strict local. Doctorul, exclus din discuţie, îşi găsi de lucru răsfoind un ziar. Acolo dădu cu ochii de rezultatele tragerii la loterie. Vârî mâna în buzunar, scoase cele două lozuri şi începu să confrunte cifrele.

— Pii, afurisit ghinion! strigă el către Olarian, uite, pentru un singur număr n-am câştigat un sfert de milion… Să nu crapi de ciudă?

— Dă-o-ncolo de loterie, făcu profesorul, eu unul m-am lecuit ca de mere acre. Săracul nu câştigă niciodată… Numai cei bogaţi, pentru că banul la ban trage. Fac prinsoare că dumneata ai câştigat, coane Matei…

— Numai că eu nu joc. Nu-mi place să zvârl banii pe fereastră.

Cei doi continuară discuţia întreruptă, în