— Dascăle, ia citeşte aici… Să vezi ce escrocherie ingenioasă.

Olarian luă ziarul şi după ce străbătu cu ochii pasajul indicat, exclamă:

— Extraordinar, domnule!

— Ce e? Ce e? făcu moşierul podidit de curiozitate. Ia spune-mi şi mie…

— Să vezi, coane Matei, ce drăcovenie. Ieri-noapte, în acceleratul de Bucureşti, se afla într-un compartiment ca ăsta, de clasa întâi, directorul Băncii Crysoveloni şi alţi patru călători, printre care un tânăr elegant, spilcuit, franţuzit, tot ce vrei. Oamenii discutau, ca să omoare vremea, glumeau, râdeau. La un moment dat, junele scoase portţigaretul şi oferi tovarăşilor săi de drum câte o ţigară scumpă. După câteva minute, directorul băncii şi ceilalţi pasageri dormeau tun. Când se treziră tuturor le dispăruseră portmoneele. Locul ocupat de tânărul galant era gol. Hoţul dispăruse, spălase la timp putina…

— Hm! Hm! mormăi încruntat moşierul, cu siguranţă că ţigările aveau opium.

— Asta fără doar şi poate. Altfel cum?

— Întâi i-a furat somnul şi pe urmă… domnul, încercă Ilarie o butadă.

— Nu râde mata, tinere, nu-i de râs, îl mustră Zăvideanu, apoi întorcându-se spre Olarian îl întrebă: scrie acolo cât i-a păgubit pe bieţii oameni?

— Şaizeci şi cinci de mii directorul şi cincisprezece mii ceilalţi. Total optzeci de mii. Nici mai mult nici mai puţin.

— Ce tot spui, Horaţiule, se sperie moşierul. Asta-i avere, nu jucărie. Ce secături, mon cher! Ăştia ar trebui spânzuraţi fără milă! Sau să li se reteze mâinile, cum făceau orientalii.

— Hei, oftă profesorul, dacă am fi pe vremea lui Ţepeş Vodă i-am trage în ţeapă şi le-ar pieri sămânţa. Dar vremea aia s-a dus, să nu mai vorbim de ea. În ceea ce mă priveşte, n-am nici o grijă. Să vezi ce mi-a trecut prin cap, am cumpărat un lănţişor zdravăn de oţel şi un lacăt secret, uite, atâtica de mic. Când călătoresc prind valiza de rama reţelei cu lanţul, pun lacătul şi nu mă mai doare capul.

— Ştii că procedeul e straşnic? Mi-ai dat o idee… Păcat că nu călătoresc prea des. Îmi face rău drumul…

Cei doi piteşteni continuară discuţia fără să epuizeze tema. Magheru, plictisit că băteau apa în piuă, lăsă capul pe spate, parcă hotărât să doarmă. Mersul trenului îl legăna plăcut, îmbiindu-l la somn. Pocnetul ritmic al roţilor îi suna în urechi ca un refren:

Par-tir c’est mou-rir un peu!

Par-tir c’est mou-rir un peu!

Adevărat! Avea dreptate Haraucourt! Când pleci dispari un timp din sufletul celor dragi. Absenţa ta alimentează clipă cu clipă uitarea. Şi câteodată, brr! poţi să mori de tot, căci în orice plecare te pândeşte primejdia. Şi chiar când dormi, mori puţin, de aceea somnului i se spune moartea mică. Pretutindeni şi oricând ameninţă moartea, din însuşi momentul naşterii. Dar oamenii, până acum n-au învăţat nimic din lecţia existenţei, iubesc viaţa fără să se iubească între ei, ceea ce e un nonsens, căci viaţa este un bun obştesc.

Şi aşa, doctorul, cu ochii închişi, plutea peste gânduri, uitând pe cei doi piteşteni, încinşi la vorbă.

În acest răgaz, moşierul se adresă profesorului:

— Uitai să te-ntreb tocmai ce era principal: l-au prins pe bandit?

— Aş, nici pomeneală!

— Ia adă-mi, Horaţiule, jurnalul să citesc şi eu cu ochii mei. Zău, parcă nu-mi vine a crede.

Olarian i-l întinse puţin nedumerit.

— Nu prea înţeleg un lucru. De ce dai atâta însemnătate acestui fapt divers…?

— Cum divers? Iaca vorbă! Se poate să spui asemenea prostie? După mine aşa ceva se cheamă crimă… Ţi-ar părea bine să ţi se întâmple la fel? Adică să-ţi fure banii munciţi cu sudoare? Ce zici? strigă Zăvideanu cuprins de furie. Dar brusc muie vocea cătând spre Ilarie. Şopti mai mult pentru sine: Doctorul a adormit!

— Coane Matei, văd eu bine, dumneata eşti îngrijat… de parcă…

— Cum să nu fiu, păcatele mele, şopti moşierul, apropiindu-se de el, dacă am la mine o jumătate de milion şi trebuie să petrec o nopticică întreagă în tren?

Ilarie, care nu dormea, tresări uşor. Auzise bine? O jumătate de milion?

— Ce spui? O jumătate de milion? De ce umbli cu sume aşa de mari la dumneata? se miră profesorul.

…Adevărat.?… Chiar o jumătate de milion?! Olarian repetase parcă într-adins ca să-i confirme adevărul. Doctorul simţi un fior, străbătându-i şira spinării. Să fi venit mult aşteptata ocazie? Mai ştii?!! Ce anume îl împinse să sforăie uşor ca să simuleze somnul? Da, trebuia, trebuia neapărat. Îşi ascuţi intens auzul, ca să înregistreze cât mai fidel dialogul, să nu scape un cuvânt.

Moşierul urmă în şoaptă:

— Nu ţi-am spus că vreau să cumpăr stabilimentul acela? Acum dau un aconto, restul mai târziu. Aş fi putut să iau un cec, plătibil la o bancă din Timişoara. Dar, vezi dumneata, numai comisionul de unu la sută face cinci mii. Cu banii ăştia plătesc drumul, hotelul, mesele la restaurant şi tot îmi mai rămâne ceva. Ai înţeles socoteala?

— Fii pe pace, coane Matei, că nu ţi se întâmplă nimic, îl linişti, profesorul. Până nu te miroase cineva, poţi să dormi fără grijă.

— Ştiu asta! Dar ce strică să-şi ia omul măsuri din timp? Bunăoară, eu mi-am făcut aici, pe dedesubtul vestei, un buzunar secret şi acolo am pus pachetul cu bani, numai hârtii noi de cinci mii. Nu e prea umflat, nu atrage atenţia, nu-i aşa?

În închipuirea doctorului răsări buzunarul tainic şi un teanc de hârtii nou-nouţe, legate pe mijloc cu o banderolă. Se răsuci în loc, prefăcându-se mai departe că doarme, dar ferindu-se ca de foc să nu-l prindă cu adevărat somnul.

Vorbirea celorlalţi doi continua tot pe şoptite:

— La urma urmei, de cine ţi-e teamă, coane Matei? N-ai pe doctoraşul ăsta cu dumneata?

„Doctoraş, hai? Bine latinistule, mai stăm noi de vorbă, te judec eu!” gândi Ilarie.

— El unde merge? întrebă moşierul.

— La Lipova… Amândoi aveţi acelaşi drum până la Timişoara… (Asta, da…)

— Ce bine-mi pare. M-am mai liniştit. Naiba te-a pus să-mi istoriseşti tărăşenia cu ţigările? (Oho, a fost bună tărăşenia aia, ce bună!)

— Las-că nu strică. Dacă te pomeneşti aici cu un escroc internaţional ca Manoleseu al nostru, care îţi oferă galant o ţigară parfumată? Din capul locului i-ai ghicit intenţia şi îl refuzi scurt. Este sau nu?

— Lasă-mă naibilor, Horaţiule, că nu-s fumător… Ceea ce nu-mi place e că mi se bate ochiul stâng… Uite, acu’ iar a-nceput…

— Fugi