Un val de umbră se furişă în compartiment, posomorând atmosfera.

— S-a înnorat afară, zise Olarian. Miroase a ploaie.

— Prea era zăduf! Niţică udătură nu strică…

Tăcură un timp, cufundându-se adânc în pernele canapelei. Aveau ochii împăienjeniţi de somn…

— Biletele pentru control!

Conductorul, ţac-ţac, perforă două bilete. Doctorul încă se prefăcea că doarme, aşteptă să fie trezit, ceea ce se întâmplă. După plecarea ceferistului, Olarian spuse:

— Ştiu că ai dormit, doctore, nu te-ai încurcat!

— M-da, făcu acesta, eram tare obosit.

După un timp moşierul îl întrebă:

— Domnule doctor, te-aş ruga să mă lămureşti şi pe mine ce-i cu presimţirile astea? Se bazează pe ceva? Dumneata, ca om de ştiinţă, crezi în ele?

Ilarie îi spuse că are nevoie de câteva ore pentru a-l face să înţeleagă ceva care până la urmă va rămâne tot sub semnul îndoielii. E un domeniu pe cât de vast, pe atât de necunoscut, explorat de savanţi cu renume, dar şi de numeroşi şarlatani. Totuşi, e cert stabilit, pe bază de observaţii, că unii oameni sunt dotaţi cu facultatea de a privi în viitor şi a-i descoperi tainele. Fenomenul însă e rar şi nu se poate repeta după voie.

— Am să-ţi relatez un caz privitor la asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand şi a soţiei sale, la Serajevo, din pricina căreia a fost declanşat, după cum ştim, războiul mondial. Episcopul Iosef de Lanyi era totodată şi profesor de limba maghiară al arhiducelui. Acesta visează în zorii zilei de 23 iunie 1914, ora 4, că a primit o scrisoare îndoliată din partea imperialului său elev, în care-i scria textual: „Eminenţă, vă anunţ că eu şi soţia mea vom fi victimele unei crime politice. Rugaţi-vă pentru noi!” Episcopul s-a trezit înspăimântat, a povestit alor săi visul, l-a comunicat chiar unui frate, profesor în alt oraş şi abia după-amiază i-a sosit pe calea telegrafului teribila veste care-i confirma previziunea.

— Straşnică! strigă Olarian. O fi chiar adevărată?

— N-am fost martor ocular, dar am citit-o – negru pe alb – în Psychische Studien apărute în 1918. Dacă vrei îţi spun şi pagina: 324…

— Uite că ştie şi pagina… se miră profesorul, crucindu-se.

— Foarte interesant, făcu moşierul vădit impresionat. Alte cazuri nu mai ştii?

— Ba ştiu destule, au fost publicate câteva mii cu girul unor somităţi în materie.

Era gata să pomenească de Riebet, Bozzano, Crookes, Flammarion, dar renunţă căci îi repugna savantlâcul. Le povesti în schimb cazul unui student din Lyon, anume Gallet, căruia în 1894, pe când citea un curs îi veni în minte, ca o revelaţie, că la alegerile prezidenţiale ce aveau loc în acea vreme, va reuşi Casimir Périer cu 451 de voturi. După-amiază la facultate, povestind colegilor pronosticul, toţi râseră. Périer aproape nici nu candidase, lupta se dădea între Brisson şi Dupuy. Dar, pe seară, sosi vestea că Périer fusese ales, exact cu 451 de voturi.

— Extraordinar, domnule, să ghicească la milimetru! Îţi stă mintea în loc. Cum îţi explici dumneata una ca asta?

Ce să explice? Că facultatea premonitorică e datorită inteligenţei sau unor forţe necunoscute care o influenţează, că avertismentele ori viziunile nu se produc decât uneori, fiind necesare anumite condiţii fie din partea receptorului sau a emiţătorului şi chiar a mediului de propagare? Că factorul timp şi factorul distanţă se anulează reciproc? Că…

— Toate bune, conveni moşierul şi vru să-l consulte dacă atunci când se bate cuiva ochiul stâng e de bon-augure sau nu, dar întrebarea i se păru cam insipidă şi renunţă. Cum trenul oprise într-o staţie, zise mirat:

— Asta e Slatina?

— Da, da! Chiar Slatina…

— Bre, ce repede am ajuns. Nici n-am ştiut când.

Pe culoar se ivi un tânăr înalt şi subţire, în haine albe de bourrette. În mână avea o servietă voluminoasă de piele. Trăgând uşa glisantă a compartimentului întrebă respectuos:

— Nu vă supăraţi, e vreun loc liber?

— Berechet, după cum se vede, răspunse Olarian.

— Mulţumesc.

Se aşeză pe canapeaua unde şedea doctorul, în faţa moşierului şi puse geanta lângă el. Ceilalţi îl cântăriră din ochi, urmărindu-i fiece mişcare. Scoase din buzunar un portţigaret aurit şi oferi vecinilor lui ţigări.

— Dacă-mi permiteţi… Vă rog… serviţi…

— Mulţumesc, nu fumez, zise moşierul şi pe loc făcu lui Olarian un semn cu ochiul ca şi cum ar fi spus: n-o fi ăsta escrocul de care pomenesc ziarele?

Bineînţeles, oferta fu respinsă şi de ceilalţi doi, profesorul şi doctorul.

— Eşti slătinean, tinere? îl întrebă Zăvideanu.

— A, nu, răspunse el sec.

Umblă în servietă, luă o carte şi începu să citească. Doctorul cu ochii lui vultureşti, observă îndată că era un roman poliţist.

— Tot Protopopescu e prefectul judeţului? îl întrebă din nou moşierul.

— Nu-l cunosc. Nu sunt slătinean…

— Ai avut ceva treburi prin oraş?

— Da.

Nu era chip să lege o conversaţie cu el. Omul dădea răspunsuri laconice, n-avea mâncărime de limbă. Pagubă-n ciuperci! Îl lăsă în plata Domnului. Astfel, în compartiment se instală o tăcere silnică, neverosimilă, care ţinu până când trenul îşi domoli goana, cu scrâşnete de roţi şi pocnituri de macazuri. Olarian se apucă să-si pregătească bagajele. Era şi timpul, gara Piatra-Olt se ivi masivă pe stânga, cu peronul, ca totdeauna, forfotă de lume…

— Afaceri mănoase, coane Matei! Şi dumitale, doctore, petrecere bună la nuntă!

Cu aceste formale urări, profesorul Olarian coborî în staţie…

(din însemnările doctorului Ilarie Magheru)

Când prin propria indiscreţie a moşierului am aflat că acesta deţinea asupră-i o jumătate de milion, toată fiinţa mea a luat foc. Iată ocazia cea mare pe care o aşteptam tremurând de nerăbdare pe care o chemasem să vie cât mai curând lansând mesajele crispate ale dorinţei mele uriaşe de a face rost de aceşti bani atât de necesari, iată, în sfârşit, destinul se îndurase şi-mi punea la îndemână prilejul. Altfel, cum să-mi explic acel concurs favorabil de împrejurări: Zăvideanu să plece cu acelaşi tren cu mine, să călătorească în acelaşi compartiment datorită profesorului Olarian. Asta era una la mână. Cum se făcuse să găsesc în ziar faptul acela divers cu escrocul din tren care stârnise îngrijorarea moşierului şi ca urmare avea să se dea în vileag taina acestuia cu buzunarul secret, pe care auzul meu a interceptat-o la timp. Cine ar fi reuşit să organizeze cu atâta măiestrie aceste premise în vederea săvârşirii faptului dacă nu o complicitate necunoscută, sau în