Nu, am greşit. Organizarea pregătitoare nu era perfectă, avea o fisură mare. Olarian mă cunoştea, la rându-i mă prezentase lui Zăvideanu. Ca atare, trebuia să lucrez descoperit, deci cu mult mai multe şanse de a fi prins. Dacă pentru profesor aş fi rămas un necunoscut, lucrurile se schimbau radical în favoarea mea: lucram acoperit. Era situaţia maximă…

Olarian, după apariţia conductorului de tren, mi-a spus: ştiu că ai dormit, nu te-ai încurcat! De fapt, nu închisesem ochii o singură clipă, mă băteau mii şi mii de gânduri, toate asmuţite de ispita care se ivise sub înfăţişarea moşierului. Dar nu era chip să înjghebez un plan limpede, acceptabil, care să mă ducă la izbândă. Încheiasem o convenţie cu conştiinţa mea ca să-mi procur chiar prin furt suma de care aveam nevoie, altă posibilitate nu exista, în societatea noastră, celelalte (bursa de stat, loteria, însurătoarea) dăduseră toate greş. Dar nu înţelegeam să risc prosteşte nimerind de-a dreptul în puşcărie. Goethe spune undeva: cinstea e ca şi viaţa: o pierzi o singură dată. Eu, bineînţeles, chiar în ipoteza că aş fura, nu mă consider nicio clipă hoţ. Nu folosesc banii în scopuri personale (îmi repugnă desfătarea ori dezmăţul), ci pentru binefacerile umanităţii. Fără ei potenţa de care dispun rămâne văduvită de posibilitatea de a se manifesta. Aşadar am de ales: sau să-mi abandonez idealul de viaţă, lipsind societatea de foloasele pe care le pot aduce, sau să recurg la un mijloc amoral, nesocotind legea ca să-mi ating ţelul pe această cale… Ori, în cazul că voi fi prins, cine va fi în stare să înţeleagă umanitarul şi generosul meu mobil?

Aşa că, prudenţă, doctore Magheru, îmi spuneam, o singură mişcare greşită te prăbuşeşte în neant. Sunt, evident, unele condiţii prielnice, dar astea n-ajung. Să aşteptăm, să vedem ce se mai întâmplă.

Ce s-a întâmplat? După Slatina se ivi în compartimentul nostru tânărul cu haine de buret. La Piatra-Olt coborî profesorul Olarian. În calea faptei rămăsese numai o barieră. Cât timp această barieră se afla între mine şi moşier nu puteam să mişc un deget.

De ce aş minţi: m-am bucurat puţin. Cum s-ar zice, bine că mi-au dat brânci, tot voiam să cad. Adevărul era la mijloc: aveam nevoie de un răgaz – să răsuflu, să-mi adun gândurile. Mi-am tras privirea de la geam, aş fi vrut să rup o bucată de somn. Transpirasem de atâta zbucium şi-mi ştergeam cu batista sudoarea de pe frunte.

Câteodată, luam seama la moşierul cufundat în perna moale a canapelei, căruia îi cădea mereu capul, biruit de leagăn. Atunci, se trezea buimăcit, încercând să alunge somnul. Apoi din nou se lăsa pradă toropelii.

„Doarme iepureşte! mi-am spus, e foarte bănuitor.  Cred şi eu…”

Într-un timp se plânse:

— Mă doare capul… Mă apucă ori de câte ori călătoresc cu trenul.

— Am antinevralgice la mine, i-am spus. Dacă doriţi…

— Mulţumesc, cred că are să treacă de la sine:..

N-am stăruit. Nu era de loc probabil că-l vor lăsa durerile în atmosfera aceea închisă în care pluteau nori de fum.

Slătineanul, cufundat în lectură, citea mai departe şi fuma mereu. Tot o carte captivantă e cel mai bun remediu împotriva apăsării timpului, nici vorbă. Întorcea paginile una după  alta, devorându-le cu lăcomie. Uitase pesemne unde se află, aşa încât, atunci când trenul opri în gara Craiova, el sări în sus speriat:

— Am ajuns la Craiova?

— Da, i-am confirmat.

A pus cartea în geantă, ne-a salutat şi a coborât repede din vagon. Trenul s-a pus din nou în mişcare, câţiva călători care se urcaseră au trecut pe culoar, aruncând priviri în compartimentul nostru, dar au ales alte compartimente alăturate. Va să zică, rămăsesem doar cu… victima, noi doi, aşa cum trebuia. Şi până la Turnu-Severin n-avea cum să se ivească vreun pasager, fiindcă acceleratul n-avea oprire.

— La dracu! E pustiu vagonul ăsta!… Ca niciodată! rosti moşierul ca să umple tăcerea care îl stingherea.

— Da, pustiu, i-am răspuns ca să nu tac.

N-aveam poftă de vorbă. „Acu-i acu! gândeam. Sunt singur cu el, ştiu că are asupră-i o jumătate de milion, cunosc locul unde sunt ascunşi banii, dar cum să fac, ce mijloc să folosesc pentru a-i trece în posesia mea? Învaţă-mă, tu, zeiţă, Fortuna, care mi-ai creat această situaţie norocoasă!”.

Minutele grele, preţioase fugeau îndărăt, topindu-se fără rost. Nu-mi venea în minte nimic. Implorarea zeiţei fusese gratuită. Afară vremea se zburlise, orizontul nu se mai desluşea.

— Vine furtuna! Uite, a început să picure!

Stropi mari de apă plescăiau pe geam, parcă erau păsărele speriate care căutau adăpost, cercând cu ciocurile. Nu trecu mult şi se întunecă de tot. Văzduhul, bătut de bice albe şi zguduit de trăsnete, trosnea parcă din ţâţâni.

— Mare prăpăd, mormăi Zăvideanu: înnorat şi el ca cerul. Şi, dacă aţi şti, domnule doctor, cum mă doare capul! Nu m-a slăbit o clipă. Când mă gândesc că până la Buziaş mai am şase ore de drum, îmi vine nu ştiu ce…

— Dar ţi-am oferit adineauri un antinevralgic şi m-ai refuzat.

— Acum văd că n-am încotro: trebuie să-l iau. Dacă nu te superi!

— De ce m-aş supăra? întotdeauna plec cu trusa la mine.

Am umblat în trusă şi scoţând dintr-o cutie un cachet l-am întins moşierului,

— E un produs Bayer, cu efect garantat.

— Îl pot lua cu Vichy? Că apă n-am la îndemână.

— Sigur, că da.

Zăvideanu aşeză antinevralgicul pe limbă şi îl înghiţi cu o sorbitură de apă minerală.

După câteva minute l-am întrebat:

— Ei, domnule Zăvideanu, a cedat migrena?

— Parcă… olecuţă… în orice caz acum e mai suportabilă durerea.

— Trece, numaidecât… Nicio grijă în privinţa asta.

Se făcuse negură în compartiment. Noroc că s-a aprins lumina. Am vrut să pun la loc în trusă cutia cu antinevralgice rămasă pe măsuţa pliantă. Când colo, am observat cu surprindere o greşeală care m-a pus pe gânduri. Oferisem moşierului un somnifer, în loc de antinevralgic. Cum a fost cu putinţă să confund cutiile, căci se deosebeau destul de bine una de alta? Să fi fost semiîntunericul de vină? Nu, nu-i de crezut. Numai un factor subconştient făcuse pozna, incontestabil, căci tendinţa de a-mi însuşi banii moşierului cucerind şi altă zonă decât aceea a conştiinţei nu şedea cu