Am tras cu coada ochiului spre victimă ca să văd dacă adormise. Nu, încă nu, dar se lupta cu somnul cotropitor. Chipu-i brobonat de năduşeală se crispa, pleoapele grele nu se lăsau împăienjenite. Tot încerca să se ridice, să rămână treaz, însă iar cădea istovit în pluşul canapelei. Deodată spuse:

— Domnule doctor, nu ştiu cum, parcă mă simt mai rău…

Am îngheţat. Ca un fulger mi-a trecut prin minte că poate moşierul îşi va da seama că e narcotizat. Ce calamitate! Dar spaima se topi înainte de a lua proporţii. Zăvideanu adormise cu capul sprijinit pe umăr.

Iată, sosie, în sfârşit, marea ocazie! Banii mult râvniţi se aflau la doi paşi de mine, n-aveam decât să întind mâna şi să intru în posesia lor. Şi cu toate astea eram atât de departe de ei! Nu, marea ocazie în realitate nu venise, totul nu părea să fie decât o iluzie a marii mele nevoi de bani. Cum, adică, să-l  jefuiesc pe moşier? Şi pe urmă, ce fac, pe unde scot cămaşa? Cobor la prima staţie, ori sar din mersul trenului şi fug încotro oi vedea cu ochii? Ei, şi? Nu mă va denunţa moşierul că l-am prădat? Ştie doar cine sunt! Hm, o greşeală mai mare nu se poate concepe. Adică să-mi tai singur creanga de sub picioare, ca un neghiob? Doar n-am dat în mintea copiilor!

Trebuie să ţes la repezeală un plan ingenios, adaptat la situaţia prezentă, ţinând seama de premisele existente, încât nimeni să nu-l poată doborî.

Plan ingenios croit sub presiunea momentului? Greu, doctore, mă îndoiesc că va avea şanse de reuşită.

Totuşi…! Totuşi…!

Am aprins o ţigară, crezând în acţiunea ei liniştitoare asupra sistemului nervos. N-aveam prea mult timp la îndemână şi chiar dacă aş fi avut nu era prudent să merg până la limită. Putea să se ivească în fiece clipă ceva neprevăzut care să răstoarne prilejul dându-l peste cap. Fierul trebuia bătut până era cald.

N-am să uit până voi închide ochii ce vifor s-a dezlănţuit în mine. Fiinţa mea se împărţi în alte câteva fiinţe pe care nu le vedeam, dar le auzeam poruncile, protestele, ocările. Când raţiunea îşi ia tălpăşiţa lasă în urma ei un monstru.

Una din aceste străine îmi striga asurzitor:

„Îndrăzneşte, căci un prilej ca acesta n-ai să mai întâlneşti a doua oară! Zăvideanu e bogat, pentru el suma aceea nu-i decât un fleac, în schimb pentru tine e totul, înţelegi? Îţi împlineşti visul, te realizezi, ajungi cineva!…”

„Bine, foarte bine, şi pe urmă ce fac?”

„Nu te gândi ce va fi pe urmă. Norocul te ocroteşte din umbră, el ţi-a pus pe tavă această nesperată ocazie şi tot el îţi va crea condiţii favorabile ca să scapi cu faţa curată.”

„Nu se poate, Zăvideanu are să mă nimicească.”

„Atunci ucide-l! Ucide-l!… răcni altă fiinţă din mine. Nu da înapoi! A cutezătorilor e lumea!”

M-am îngrozit! Să ucid? (Aruncă-l pe fereastră!) Dumnezeule, să suprim cu mâinile astea o făptură omenească? (Nu te poticni de un cadavru!) Eu care nu ştiu decât să smulg viaţa din gheara morţii – tocmai eu să… (în lături cu pretexte neroade! Cine ar cuteza să bănuiască pe un medic că a ucis ca să prădeze?) Chiar eu singur n-aş fi bănuit vreodată că în mine mocnesc porniri ucigaşe. Nu era oare timpul să mă sperii de fiinţa umană?

Ascultam năucit mai departe sugestiile străinilor care mă cotropiseră:

„Hai, nu pregeta, pune mâna pe bani şi zvârle-l pe fereastră. Controlul a trecut, afară e iadul curat, n-ai de ce să te temi. Câţi pasageri nu se perindă într-un compartiment de tren pe timpul unei călătorii? Tu însuţi vei da alarma spunând că trecusei în vagonul-restaurant, iar la întoarcere moşierul a dispărut fără urmă”.

Am respins cu indignare îndemnul criminal, deşi trebuie să recunosc că avea un conţinut logic, care, folosit bine, m-ar fi scos basma curată. Dar a ucide era peste puterile mele. O furnică putea mai degrabă să mute un munte din loc decât eu să omor un om. Mă nimiceam întâi pe mine, dezagregându-mă ca sub acţiunea unui acid dizolvant chiar la ipoteza că n-aş fi fost privat de libertate. Nu, asta nu! Mi-am amintit cât de mult am urât pe ucigaşul Ilenei din vremea copilăriei mele. Îi spunea Sile şi ori de câte ori auzeam numele ăsta mă trecea un fior de spaimă. Chiar astăzi, după două decenii, îl consider un nume blestemat oricine l-ar purta şi mă feresc de el.

Şt atunci? Prefer de o mie de ori să renunţ la înfăptuirea idealului meu de care mi-am ancorat existenţa, să duc o viaţă ştearsă, anonimă, la nivelul cel mai scăzut al oamenilor care nu fac altceva decât că înlesnesc circulaţia materiei în natură. E atât de necesară şi această categorie albă.

Dar groaznicul străin din mine nu dezarma de loc. Cu toată împotrivirea conştiinţei, perora nestăvilit:

„Laşule, nu pierde preţioasele clipe (Nu sunt laş!) Măcar o dată în viaţă fă un act de curaj. (Am făcut de-atâtea ori, mai ales în război). A cutezătorilor e lumea! (Detest cutezătorii de acest soi). Cei care înving au întotdeauna dreptate, nimeni nu îndrăzneşte să-i judece!”

„Nu pot! Nu pot!” strigam cu glasul neauzit al gândului.

Mi-am luat capul înfierbântat în mâini. Tâmplele zvâcneau pripit, tensiunea se ridicase, nu era exclus să fac o congestie cerebrală, dar cine se gândea la asemenea consecinţe?

Ca să scap de uraganul îndemnurilor tot mai imperative, m-am ridicat în picioare ca să trec dincolo, pe culoar, unde m-aş fi găsit mai departe de ispită. Când am ajuns la uşă, în loc s-o deschid m-am pomenit că las în jos zăvorul ca s-o încui şi trag perdelele. Apoi, trecând la fereastră, am vrut să cobor geamul. Am auzit însă paşi pe culoar. Mişcarea a rămas spânzurată în aer. O uşă s-a deschis cu zgomot în compartimentul alăturat. Asta m-a trezit.

„Cum? Îmi propusesem să fac un lucru şi făceam altceva? Ce însemna asta? Acţionam inconştient, în absenţa totală a raţiunii? Ce, sunt nebun? Am devenit un simplu manechin manevrat de instincte primare?

Nu!