Cu pumnii strânşi de încordare, răscolit de revoltă, am ridicat perdelele şi deschizând uşa am trecut pe coridor. Acolo cu ajutorul unei ţigări, îmi veni în minte un plan ceva mai raţional. Trebuia să risc, fără un procent de risc, nu se poate obţine mai nimic. Despre ce era vorba? Îi iau banii, să zicem, şi mă retrag în vagonul-restaurant. Ar putea cineva să-mi reproşeze că n-am rămas în compartiment ca să-l păzesc pe moşier? De unde ştiam că are asupră-i o jumătate de milion? Şi chiar dacă aş fi ştiut, eram obligat să fac pe paznicul? În acest timp, Zăvideanu se va trezi, are să-şi dea seama că a fost prădat. Îl voi mustra (şi pe drept cuvânt!) „De ce nu mi-ai atras atenţia că ai atâţia bani, n-aş fi plecat de lângă dumneata. Se vede că în lipsa mea te-a operat un hoţ, văzând că dormeai… În ce mă priveşte, să mă ierţi, n-am nicio vină…” Toate bune, dar ce fac cu pachetul de bancnote? Nu-i de loc prudent să-l ţin la mine. S-ar putea să fiu percheziţionat şi atunci? Ce-ar fi să-l ascund undeva, să zicem la W.C.? Nu-i bine acolo, mai bine sub pernele canapelei… Dar nu în compartimentul nostru, ci în altul, oricare. Ia să văd dacă e vreunul gol?

M-am plimbat pe culoar căutând cu ochii. Am găsit unul gol la capătul celălalt al vagonului. Straşnic lucru! Ascund banii aici, iar înainte de coborâre, mă strecor înăuntru şi-i ridic.

Oricum, va fi greu să se găsească dovezi împotriva mea. Prezumţii poate, dar pe astea justiţia nu condamnă. Şi, la urma urmei, cine are să mă ancheteze? Kaminski mi-i prieten, medicul-şef Duţescu, prieten! Avocatul Radulian – prieten. Nu mai vorbesc de colonelul Dordea în stare să pună pentru mine tunurile la bătaie… Asta este!

Gândind aşa m-am întors în compartiment, hotărât să purced la fapt. Moşierul dormea liniştit, cufundat în somn adânc. Am întins spre el o mână şovăitoare. Când degetele atinseră postavul vestei, parcă un curent electric m-a săgetat pe loc.

„Ah, cerule, sunt prea slab, virusul cinstei mi-a pătruns în sânge. Trebuie să-mi înving această slăbiciune înspăimântătoare.” Furişând a doua oară mâna am dat peste buzunarul cu pricina, l-am pipăit şi simţind cusătura am rupt-o destul de brutal. Era nevoie de o lamă, dar ce să mai umblu în trusă? Noroc că moşierul nu s-a trezit. Ce naiba, doar nu tăiam lemne pe el…

În clipa când am sfâşiat buzunarul tainic, simţii o zguduitură. Trenul se oprise brusc şi vagonul nostru se afla chiar în dreptul unei staţii inundate de lumină. Era Turnu-Severin. Nici n-am prins de veste când a încetinit mersul, pocniturile macazurilor nu mi-au atras, ca de obicei, atenţia, într-atât eram de adâncit în operaţia furtişagului.

„Să mai aştept câteva minute până pleacă acceleratul şi după aceea termin treaba.”

Pe culoarul vagonului se auziră zgomote. Am tresărit înspăimântat (toate spaimele mă păşteau). În acelaşi timp uşa compartimentului se deschise şi un bărbat vârstnic răsări în prag, urmat de două femei, probabil soţia şi fiica.

— Sunt locuri libere?

Cum să-l sugestionez să mă lase în pace, să treacă în alt compartiment cu familia lui? I-am spus:

— Sunt, cum nu. Dacă doriţi un compartiment gol găsiţi la capătul vagonului.

— Mulţumesc, stăm şi aici… tot aia e… Se poate aprinde lumina?

Greş formidabil. Cei trei depuseră în plasă o groază de bagaje, înghesuindu-le claie peste grămadă, apoi se aşezară victorioşi. Eu am rămas lângă moşier.

— Cât facem pân-la Timişoara? m-a întrebat şeful familiei.

Nu ştiam exact, n-am putut să-i dau un răspuns. Aflasem însă că până la sfârşitul călătoriei nu era chip să scap de prezenţa lor. În vremea-asta moşierul se trezi. Primul gest pe care îl făcu: îşi pipăi cu mâna buzunarul de la vestă. Sigur că da… La el era totul în regulă. În schimb la mine – prăpădul prăpădului…

Ca să evit o convorbire cu moşierul (numai de aşa ceva nu-mi ardea!) am rezemat capul de ieşitura spătarului prefăcându-mă că dorm. Şi chiar aş fi vrut să trag un pui de somn, aveam vreme destulă pentru asta. Dar se lipea somnul de mine?…

Aveau într-o măsură dreptate monştrii mei lăuntrici. Uite, m-am lins pe bot de banii lui Zăvideanu. Când mă voi întâlni cu cea de-a doua ocazie? Poate niciodată! Crăpam de ciudă, am fost un neghiob, un fricos, şi de ce n-aş spune: un laş… E adevărat că gândul meu e cu mult mai iute decât fapta’, dar asta justifică pierderea vrabiei din mână? Când mă gândesc că în momentul opririi n-aveam nevoie decât de o secundă ca să iau pachetul cu bancnote. De ce am amânat operaţia aşteptând să plece trenul din staţie? Din ce buzunar am scos motivarea asta neroadă? Şi atunci a răsărit – ca o oprelişte – familia severineanului, ca să-mi zădărnicească orice mişcare de aci înainte.

Da, sunt incapabil de acţiune, ca un om care ducându-se la mare nu găseşte apa.

În ritmica legănare a vagonului, doctorul Magheru, istovit ca după un mare efort fizic, adormi. Realitatea din juru-i se şterse, coborî în umbră deasă, compactă. Se detaşase de tot, fugise din actualitatea sufletească a doctorului? Nu, nicidecum! Păstra mai departe legătura, dar pe o cale nouă, tainică. Ea îi dădu un vis ciudat…

Se făcea că Ilarie ajunsese parcă undeva, într-un pustiu. Cât băteai cu ochii, nici urmă de viaţă. Pretutindeni gol, încremenire. Pe jos nu era pământ tare, nici nisip, ci o pastă netedă şi moale în care când călca picioarele lui se afundau nu prea mult, dar de ajuns să-l înspăimânte. În spate zări câţiva stâlpi, drepţi ca brazii, de înălţimi şi grosimi diferite. În vârful lor clipeau lumini ciudate, împingând înainte umbra celui care mergea. Doctorului i se păru că stâlpii se mişcau, chiar schimbându-şi unul altuia locul, dar era numai o iluzie hrănită de nevoia sa de a crede că mişcarea stâlpilor dindărăt aducea strania pustietate pe tărâmul vieţii.

Şi aşa, cu inima strânsă de groază, răsuflând tot mai greu, Ilarie mergea în neştire cu paşi mari, egali. Încotro? Nu ştia, de altfel nici nu se gândea la asta. Întoarse capul la stâlpii ce gâlgâiau lumină