– aşa cum făcea mereu – şi chiar în clipa aceea răsări dinainte-i, ca din pământ, un cub cu pereţi de sticlă lucie, de mărimea unei cocioabe. Nu avea nicăieri uşă, nici ferestre…

De fereastră nu se simţea, de altfel, nevoie, pentru că oricine vedea ce-i înăuntru prin pereţii transparenţi. Călătorul nocturn n-avea cum să ocolească ciudata încăpere, căci îi tăia drumul, ca o barieră. Trebuia s-o străbată. Şi chiar aşa făcu. Izbi cu vârful ghetei în peretele lucios şi – ciudăţenie! – piciorul pătrunse dincolo întreg, parcă peretele era de hârtie, nu de sticlă. Mai lovi o dată, de două ori, în perete, mărind considerabil gaura şi pătrunse fără dificultate în strania încăpere, aşa cum niciodată n-ar fi crezut. Îndărătul lui, spărtura pe unde intrase se împlini la loc ca o rană vindecată fulgerător. Faptul îl miră, dar, grămădindu-se alte fapte, îl uită. Ce văzu doctorul în interiorul sumbrei încăperi? Pe o canapea, dormea în neştire moşierul Zăvideanu, cu capul rezemat de spetează. Cum şi de unde răsărise? Ce forţă îl adusese în pustietatea asta, aidoma cum se afla în compartimentul vagonului de clasa I, cu canapeaua pe care se aşezase, cu partea de reţea din dreptul său, şi chiar cu valiza pusă deasupra?

Ilarie se opri în faţa bogătaşului. Acesta, ca şi când ar fi presimţit primejdia care-l păştea, deschise brusc ochii şi-i pironi asupra ucigaşului. Trăsăturile feţii se crispară de spaimă, alungindu-se, iar gura căscată enorm, cât o ţineau fălcile, părea că strigă după ajutor. Dar striga fără glas, se vedea limpede că strigă, fără să se audă un cuvânt. Ilarie înainta mecanic, sfredelindu-l cu privirile şi calculând cu precizie lovitura de moarte.

Gâtuită de groază, victima aştepta sfârşitul inevitabil, zvârcolindu-se neputincioasă, ţintuită de canapea cu lanţuri nevăzute. Două mâini lungi şi străvezii se împreunară de-a lungul gâtului şi strânseră cu tărie, îngropându-se adânc în carne. Se auzi un horcăit scurt ca un oftat de uşurare. Perii zburliţi ai capului se culcară, ochii îşi traseră cuminţi pleoapele, capul se aplecă într-o parte, rezemat de umăr, înfrigurarea trupului se stinse uşor. „Mort?” se întrebă Ilarie. Da. De bună seamă! Scormoni fără grabă într-un anumit buzunar pe care îl ştia atât de bine şi scoase de acolo o pungă. O ridică în dreptul ochilor mângâind-o cu priviri calde:

„Hm! Atârnă greu!” îşi spuse cu glasul gândului şi desfăcând-o răsturnă câţiva galbeni în palmă, care luciră atât de puternic că-i luară văzul. Şi deodată îl năpădi teama să nu-i piardă. Dacă venea cineva, pe neaşteptate, să-i fure comoara? Se gândi s-o şteargă cât mai repede. Se uită în toate părţile: nu mai găsea ieşirea. La naiba, pe unde pătrunsese aici? Nu era chip să-şi aducă aminte. Parcă pe acolo… Nu, pe dincolo… Plimbă ameţit mâna pe zidul de sticlă. Spărtura pe unde intrase nu mai exista. Era aşadar, prins în capcană! Un fior rece, ca o sabie, îi spintecă brusc trupul. Dacă vor pune mâna pe el? Nu, asta nu! Trebuie să fugă! Izbi furios în perete, cu pumnii strânşi, cu picioarele. Cioburi de sticlă groasă ca pe mână cădeau dincolo cu zgomot sec, calp. O spărtură se deschise, în zidul subţire, creştea văzând cu ochii, până când ajunse ceva mai scundă decât un om. De jur împrejur avea dinţi uriaşi. Ilarie dădu să treacă dincolo. Atunci dinţii se apropiară unii de alţii şi-l prinseră ca-n cleşte. Ce fel? Acum era sticlă tare? Adineauri era moale ca pasta. Se smuci cu deznădejde din strânsoarea cleştilor şi, până la urmă, izbuti să scape. Dar în ce hal! Hainele atârnau pe el numai zdrenţe, iar în spate, simţea curgându-i şuvoaie fierbinţi. Curgea sânge? Hm, se prea poate! Dar nu-l durea nimic, sau nu simţea încă durerea? Strângea tare, în mână, punga cu galbeni, ca să se încredinţeze că n-a pierdut-o. Pe unde s-o apuce acum ca să ajungă mai repede acasă? Şi încotro era casa? Nedumerire! Nu-şi mai aducea aminte pe unde venise. Ce fel, îşi pierduse memoria? Aruncă o privire largă în juru-i, doar, doar va găsi drumul. Când se uită în spate, casa de sticlă nu mai era. Pierise înghiţită de pământ. În locul ei zări, zburând pe sus cu vuiet asurzitor, o mână uriaşă, având degetele umflate şi noduroase, aduse în formă de gheară. Cu toată forţa adunată în el o rupse la fugă pe o cărăruie de lumină, aşternută pe pământ de lumânările stâlpilor din spate. În timp ce alerga, prinse de veste că lângă poteca luminoasă se deschisese o prăpastie neagră, fără fund. De teamă să nu se prăvălească, nu mai îndrăzni să se uite după pumnul din văzduh, el fugea înainte cât îl ţineau picioarele.

Un fluierat prelung, asurzitor îi ţiui în urechi. Şi iată răsărind, la câţiva paşi, un şirag de vagoane, lunecând agale pe şinele de fier.

„A! uite, trenul. Trenul cu care am plecat. Ce-o fi căutând pe meleagurile astea stranii? Scoase un chiot de bucurie. Mă urc în tren, gândi el, sunt scăpat!”

…Dar ce-i asta? Picioarele i se umflă, se îngreuiază, parc-ar prinde plumb în călcâie. Nu mai poate alerga! Şi trenul care alunecă uşor prin faţa lui… Se scurge fără zgomot, ca o nălucire… Poate nici nu e tren. De ce lipseşte mecanicul de locomotivă? De ce în vagoane nu-i ţipenie de om? E un tren pustiu, un tren fantomă… De unde vine şi încotro se duce?

Ar vrea să sară în vagonul care-i trece pe dinainte. Îi mai trebuie câţiva paşi… Atât!… Nu se mai poate urni din loc. Şi mâna aceea neagră din spate care îl urmăreşte necontenit. O fi ştiind că a prădat pe moşier şi vrea să-l pedepsească? E pumnul unei dreptăţi care sălăşluieşte în fire, justiţia imanentă? Sau îşi face frică de florile mărului? Ba nu, vine spre el, se apropie din ce în ce… E la zece paşi… cinci paşi… la un singur pas. Îi simte în urechi asurzitorul vâjâit.

Şi, tremurând ca varga, fugarul se pregăteşte să îndure lovitura de care nu mai poate scăpa; îşi pleacă resemnat capul ca un osândit la moarte.

…Acum!… Acum!…

— Aaaa!

CAPITOLUL 5 CATASTROFA I

O