trosnitură năprasnică sparse liniştea adunată de miezul nopţii. În acea clipă cruntă două locomotive întâlnite pe aceeaşi linie se sfărâmară duşmăneşte. Cea dintâi se aplecă ameţită, răsturnându-se alături, într-o vale îngustă cu botul turtit, pufăind groaznic pe nări, cealaltă care apucase să se urce cu roţile deasupra ei o încalecă, dar lipsită de puteri, nu reuşi să meargă mai departe şi căzu de sus, zdrobindu-se. Asta nu era încă nimic dacă din spate nu dădea buzna prăpădul. Vagoanele, împiedicate brusc din goana lor, nu mai ştiau ce să facă: se năpustiră în spinarea locomotivelor, amestecându-se cu ele, două lunecând se prăvăliră de-a latul, altele pătrunseră unul într-altul ca să facă, împuţinate, din trei vagoane doar unul singur, vagonul-restaurant, împiedicat de rămăşiţele celorlalte, se ridică în picioare ca un stâlp, dominând infernalul peisaj al prăpădului. În schimb, alte vagoane, mai ales cele din mijlocul trenului, avură noroc: rămaseră pe loc, tefere, pe propriile lor roţi.

Totul se petrecu neverosimil de repede. Urmară câteva clipe de gol, după care văzduhul fu răscolit de revărsarea unui potop de vaiete şi strigăte. În bezna nopţii, arătări apocaliptice, rămăşiţe de oameni cu feţele devastate de spaimă, izvorau din mormanele de ruine, înghesuindu-se, călcându-se, stropşindu-se unii la alţii, în căutarea unei ieşiri în aer liber care se chema salvarea lor. Niciun glas nu striga după ajutor, ştiind că fiecare trebuie să se descurce cum putea, cum îl tăia capul, sau cum hotăra norocul.

Geamurile ferestrelor rămase întregi pocneau mereu, zornăiau sinistru în noapte. Bărbaţi şi femei săreau din vagoane de-a valma, mulţi rănindu-se inutil în cădere, după ce scăpaseră teferi din ciocnire. Dar panica făcea ravagii şi nimeni nu mai judeca nici cât o muscă.

Glasuri gâtuite de spaimă răneau cerul coborât jos de tot. Bărbaţii îşi strigau femeile, mamele îşi căutau copiii pierduţi în întuneric, toţi se cereau unii pe alţii, fără contenire, nesocotind orice raţiune.

O umbră întreba pe altă umbră, la întâmplare:

— N-o văzuşi pe fie-mea Florica?…

— N-o văzui… Da’ dumneata nu-l văzuşi pe bărbatu-meu?

— Nu-l văzui…

După aceste dialoguri scurte, ilogice, strigătele începeau mai vârtos ca să ajungă tot de unde porniseră: la deznădejdea cruntă.

Un glas detunător cârti împotriva cerului care picura de sus mărunt, ca ploaia de toamnă:

— Dă, Doamne, un potop, ce te joci? Îneacă-ne şi termină cu noi. Că n-ajunge iadul cari ni l-ai trimis pe cap…

Puţini din cei scăpaţi întregi se-ntorceau în vagoane. Cei mai mulţi rămâneau pe-afară, preferând să-i ude ploaia până la piele decât să audă vaietele celor stâlciţi cărora nu le puteau veni în ajutor.

Dar adevărata jale se cuibărise în primele vagoane. Dacă cineva încerca să facă câţiva paşi trebuia să calce, din cauza întunecimii, fie pe cadavre calde încă, fie pe mâini ori picioare sau şi mai rău, pe oameni mutilaţi:

— Auleo, nu călca pe mine, fie-ţi milă, măi frate…

Întunericul era amarnic, scotea din ţâţâni, înnebunea pe oameni. Mult mai bună moartea decât bezna.

— Care ai un chibrit, omule?

— Fă-ţi pomană cu un băţ, creştine…

Puţinii care aveau chibrituri, mai ales fumătorii, le ţineau pentru ei, încât se auzi o ofertă neobişnuită:

— Dau o sută de lei pentru o cutie de chibrituri.

Ici, colo, dincolo, se iviră smocuri de raze, muşcând din întunecime. Se stingeau unele, apăreau altele, cu viaţă scurtă. Sinistraţii aprindeau ziare, cârpe, ce le venea la îndemână, dar degeaba, nu era chip să învingă beznele iadului. Peste neputinţa oamenilor veni într-ajutor întâmplarea: se aprinse vagonul-poştal tupilat lângă locomotiva încinsă a acceleratului şi flăcările izbucniră victorioase în ciuda ploii mărunte care nu contenea.

— Of! Of! Of… îşi făcu cerul pomană cu noi!

…Şi oamenii văzură acum cu ochii tot mai miraţi o bună parte din întinderea nenorocirii…

II

Un geamăt prelung răsună în compartimentul de clasa I şi se stinse neauzit de nimeni. Alămurile geamantanelor din plase, în care se reflectase luminiţa becului din tavanul scund, sclipiră învălmăşite, luând proporţii ireale, apoi totul coborî în întuneric. O senzaţie plăcută de cufundare în abis, la început înceată şi uşoară ca fulgul, apoi vertiginoasă şi grea ca plumbul.

…Şi Ilarie Magheru se-ntinse pe canapea fără cunoştinţă, zgârcindu-şi convulsiv trupul, într-o beznă de mormânt.

Alături de el se afla moşierul Zăvideanu. Încolo, nimeni. Familia celor trei urcaţi la Turnu-Severin dispăruse, nu se, ştie unde.

De-afară, din altă lume, de pe tărâmul vieţii, răzbătură voci omeneşti bune şi calde. Se auzi un zgomot de autocamion, chiar mai multe, se mai auziră târnăcoape izbind greu, chiar o macara care scârţâia. Părea că începuse o stranie activitate în noapte.

Veniseră ajutoarele. Lumini când albe, când roşii se plimbau de-a lungul liniei ferate, pe-o parte şi alta a trenurilor.

— Răniţii să plece cu primul transport, detună o comandă ca puşca.

Un murmur surd, ca mugetul mării, acoperea poruncile. Erau gemetele răniţilor, vaietele celor care îşi pierduseră copiii sau rudele.

Acelaşi glas energic, care pesemne conducea operaţiile de salvare, strigă:

— Dacă prind pe cineva că fură, îl împuşc pe loc, fără judecată! Să vie plutonul de picheri! Treceţi la lucru!

În compartimentul de clasa I nicio schimbare. Liniştea domnea mai departe, nestingherită. O luminiţă palidă licări la dreptul ferestrei, apoi se trase, dispărând. Însă, după câteva minute, se ivi pe culoarul vagonului. Uşa gemu, forţată pe dinafară. Un om pătrunse în muţenia compartimentului, plimbând lanterna peste cele două corpuri inerte, după care se aplecă asupra unuia din ele.

— Gheorghe! Gheorghe! Vino-ncoace! se auzi de-afară vocea tunătoare care spărgea urechile.

O mişcare scurtă stinse lumina lanternei. Umbra ţâşni pe culoar, apoi, răzgândindu-se, reveni în compartiment, ca imediat după aceea, să coboare din vagon, supunându-se chemării.

Între cei doi se încinse un dialog violent:

— Pungaşule, unde mi-ai fost?

— S-trăiţi, dom’ şef, într-a întâia e un rănit… adică sunt doi.

— Nu-i treaba ta… Ridică mâinile!

Omul făcu întocmai. Celălalt îl căută prin buzunare cu mişcări repezi, dibace, îl pipăi peste îmbrăcăminte. Nu găsi nimic suspect, bănuiala rămase nesatisfăcută:

— Să nu te mai prind prin vagoane că-ţi găuresc ţeasta pe loc, m-auzi? Hai, şterge-o la camion…

— Am înţeles, dom’ şef…

Vocea poruncitoare se adresă altcuiva, pe-aproape:

— Gherasime, ai grijă de păcătosul ăsta…

— Lăsaţi pe mine!

…Vorbe în vânt. Cine avea putere să stăpânească atotputernicia răului?

CAPITOLUL 6 HOTEL MAJESTIC

Ochii lui treziţi desfăcură pleoape grele privind în jur ferit, cu sfială. Nu vedeau mai nimic, becul fusese văduvit de lumină,