Doctorul Magheru, cu capul vârtej, n-avea încă habar pe ce lume se află. Ar fi vrut să se ridice, chiar schiţă gestul înfigând mâinile în pluşul canapelei, dar slăbiciunea îl ţintui pe loc. Trase pleoapele peste ochi, întinzându-se pe spate. Parcă se simţea mai bine în această poziţie. Dar gândurile trezite, începând lucrul lor tainic, nu-i dădeau pace. Încercă să se ridice din nou. Nici de data asta nu izbuti. Eşecul nu-l îngrijoră, căci înainte de a se întreba de ce nu poate executa o mişcare atât de simplă, îşi puse o altă întrebare, de interes mai grabnic:

„Ce-i cu mine? Unde sunt?”

Nici la această întrebare n-avu timp să răspundă, pentru că în aceeaşi clipă duse involuntar mâna la cap. Atingerea îi deşteptă o durere ascuţită iar pe degete simţi ceva călduţ, năclăit:

„Hm nu-i sânge ăsta? îşi spuse, intrând în horă reflexele profesiunii. Da, sânge coagulat”.

Un fior, ca o sabie rece, îl străpunse din cap până-n călcâie. Tresărirea trupului îl mai dezmetici puţin.

„Eram parcă în tren… Mă duceam la… la… (nu-şi mai aminti numele localităţii), da, la nuntă… nunta soră-mii… Şi acum… Ce fel? Sunt rănit?”

Cătă nedumerit în juru-i, în celula care se afla prizonier.

Se ridică de pe canapea, de astă dată fără efort prea mare. (Mda, la Lipova, plecase, lapsusul pierise.) Se aşeză numaidecât la loc, statul în picioare îl stânjenea.

„Ce-o fi pe aici înclinat? Ah, şi bezna asta afurisită… Îţi dai cu degetele în ochi… De ce s-o fi stins becul? Cu adevărat podeaua asta e aplecată într-o parte… Ce s-o fi întâmplat? Nu cumva o ciocnire de trenuri? Hm, s-ar putea… Altfel am merge, n-am sta pe loc… E simplu… Sau suntem într-o staţie? Nu, nu suntem… aş zări lumini pe-afară… Ne aflăm undeva pe câmp… Da, chiar ciocnire este… vagonul a sărit de pe şine… fără să se răstoarne… Altfel cum se explică poziţia în care ne aflăm?… Şi zgomotele de afară… Umblă oameni, aud strigăte… ba nu, vaiete… Cerule, s-a întâmplat o nenorocire!…”

Vârî mâna în buzunar să scoată bricheta, dar nu reuşi s-o aprindă. O azvârli pe jos de necaz.

„Parcă-i alt compartiment ăsta… Cine l-a schimbat? Cum de ne-a mutat într-altul fără să simt… fără…?! Ba nu, mi se pare… Tot el e… nu se putea să ne evacueze…”

Un fior de gheaţă îi străpunse trupul. Era semnalul de alarmă pentru propria-i viaţă.

„Ajutor! Ajutor!” ţipă spaima fără nume.

Se opri brusc, parcă ruşinat, glasul îi părea străin, al altcuiva.

„Pe cine chem? Cine mă aude?”

În zorul fugii se împiedică de plasa din faţă, călcă pe un geamantan rostogolit pe jos (să-mi iau valiza? Las-o, dă-o-ncolo!) Ajuns la uşa compartimentului, încercă s-o deschidă. Nu izbuti. Nu era chip. Până la urmă, îşi dădu seama că uşa era deschisă, dar cum să-ţi dai seama în beznă? Pătrunse pe culoarul vagonului, pustiu, fără suflare. Aci se descurcă mai lesne, o părere de lumină (venită, pesemne, de la vagonul incendiat) îi îndrumă paşii fără poticnire, până la uşa de coborâre. El însuşi se mira foarte:

„Ce noroc chior… Până acum niciun obstacol… Uite, se poate pe aici… Parcă mi-ar fi croit cineva drum…”

Dar uşa cu scara de coborâre era distrusă, vagonul intrase în cel dinainte cu toată forţa, mutilându-şi îngrozitor partea din faţă.

„Să încerc pe partea cealaltă”.

Uşa din spate rămăsese neatinsă (Am nimerit. Ce bine!) Avea noroc cu carul, de ce s-ar plânge? Când se văzu afară, trase aer mult în piept. (Până-n adâncul alveolelor pulmonare!) Se simţi înviorat ca după o baie rece! Însă arătările omeneşti care foiau încoace şi-ncolo, fără stâmpăr, vaietele şi răcnetele care-i suliţau urechile îl făcură să înţepenească pe loc.

„Ce catastrofă! îşi spuse mintal, dându-şi seama de proporţia ei. Şi uite, eu am scăpat teafăr… Mă mişc, pot să umblu, să gândesc…”

Un şuierat strident de locomotivă, venit pe neaşteptate, era cât p-aci să-i spargă timpanul.

„Vine alt tren peste noi? Ne-aşteaptă un nou prăpăd?”

Spaima îi puse jar la tălpi. Doctorul o rupse la fugă încotro văzu cu ochii, apucând-o pe câmpul deschis înainte-i ca o mare nesfârşită… După câteva sute de paşi se poticni. Nimerise într-o băltoacă…

„Na! Colac peste pupăză! Asta-mi lipsea, acuma!…”

Se ridică de jos ud, cu picioarele şiroind de apă şi hainele mânjite de noroi. Privi înapoi, văzu incendiul profilat în zare, pe fondul întunericului. Părea de-a dreptul un uriaş balaur de lumină ale cărui limbi de flacără lingeau poalele cerului.

— M-am speriat degeaba. A sosit, probabil, un prim tren cu ajutoare.

Să se întoarcă? Nu. Nu! De ce această opoziţie categorică? Ce anume îl împiedica? Instinctul de conservare. Alte tendinţe inconştiente? Bine, are să vadă, are să analizeze, acum nu-i cazul, nici locul. Dar încotro să apuce? Aşa, la întâmplare, unde îl vor duce paşii?

Se temea. Simţi frica încolţindu-l.

— Ah, mizerabilă condiţie umană, nu pot ieşi din tine.

Tăiase linia ferată şi o luase de-a curmezişul prin porumb. Mai bine se-ntorcea, ce i-o fi venit, să apuce, pe coclauri, singur în noapte, pe o vreme să-i plângi de milă, ca să ajungă – unde?

Doamne, ce prostie! Păşea când pe vârfuri de speranţă, când prin prăpăstii de deznădejde. În fine, zări câteva sclipiri de lumină, venind parcă de-a dreptul de sub pământ. Şi o dată cu ele, dădu peste un drum ceva mai bătătorit.

— Uite, acolo… parcă-i un sat!…

Se-nvioră puţin. Îşi spuse că primejdia nu e făcută decât pentru  cei care se tem. În clipa aceea îşi aduse aminte că e rănit. Duse mâna la cap, dar o trase numaidecât, dându-şi seama că degetele lui erau pline de noroi. Atât îi mai trebuie: să facă o infecţie.

— Asta nu-i sat… trebuie să fie un orăşel, de bună seamă, judecând după spuza de lumini care se văd…

Încetini mersul. Sufla greu: o căldură nesuferită îi încingea trupul. Transpirase de atâta umblet. Nu-i păsa… Măcar de-ar ajunge sub un acoperiş omenesc…

Cele dintâi clădiri se iviră singuratice ici, una, colo, alta. Pe strada pietruită, ţipenie de om.

„E târziu… Cât o fi ceasul?”

Până atunci n-avusese această curiozitate a orientării în timp. Ridică mână stângă, unde avea ceasul, până în dreptul bărbiei. Simţi ceva tare şi rece. Era