Aprob printr-o mişcare a capului.

  — Nu-mi dau seama cine altcineva ar fi putut să fie.

  — Ce înseamnă ceea ce scrie pe cartonaş?

  — Habar n-am. Cred că e un avertisment – sincer, mă tot avertizează să stau la distanţă. Habar n-am de ce. Că doar nu mă duc peste el să-i bat la uşă.

  Mă încrunt.

  — Înţeleg că nu vrei să vorbeşti despre el, Ana, dar să ştii că i s-a pus pata pe tine. Indiferent ce avertismente îţi trimite.

  În ultima săptămână, nu mi-am îngăduit să mă mai gândesc la Christian Grey. Mă rog… ochii lui cenuşii continuă să-mi bântuie visele şi ştiu că-mi va trebui o eternitate ca să alung din creier senzaţia lăsată de îmbrăţişarea lui şi de mirosul lui minunat. De ce mi-a trimis astea? Doar mi-a spus că nu sunt de nasul lui.

  — Am găsit o primă ediţie din Tess scoasă la vânzare în New York pentru paisprezece mii de dolari. Dar a ta e într-o stare mult mai bună. Trebuie să fi costat mai mult.

  Kate îl consultă pe bunul ei prieten, Google.

  — Citatul ăsta… Tess i-l spune mamei sale după ce Alec d'Urberville şi-a făcut mendrele cu ea.

  — Ştiu, încuviinţează gânditoare Kate. Ce încearcă să-ţi spună?

  — Nu ştiu şi nu-mi pasă. Nu pot să accept astea de la el. I le trimit înapoi cu un citat la fel de buimăcitor din vreo parte mai obscură a cărţii.

  — Partea aia în care Angel Clare spune: „Dispari!”? întreabă Kate cu o faţă complet serioasă.

  — Da, aia.

  Chicotesc. O iubesc pe Kate, pentru că e loială şi sufletistă. Pun cărţile la loc în ambalaj şi le las pe masa din sufragerie. Kate îmi dă un pahar cu şampanie.

  — Pentru sfârşitul examenelor şi noua noastră viaţă în Seattle.

  Kate zâmbeşte larg.

  — Pentru sfârşitul examenelor, noua noastră viaţă în Seattle şi rezultate excelente. Ciocnim paharele şi bem.

  Barul e gălăgios şi agitat, plin de viitori proaspeţi absolvenţi veniţi aici să se facă pulbere. José ni se alătură. El mai are un an de toceală, dar are chef să se distreze şi ne aduce în starea de spirit a nou-găsitei noastre libertăţi făcându-ne cinste la toţi cu o carafa de margarita. Pe când dau pe gât al cincilea pahar, îmi dau seama că nu e o idee prea bună că le-am amestecat cu şampania.

  — Şi ce faceţi acum, Ana? mă întreabă José strigând ca să acopere hărmălaia.

  — Kate şi cu mine ne mutăm la Seattle. Părinţii i-au cumpărat lui Kate un apartament acolo.

  — Dios mío, cum trăiesc unii… Dar o să vă întoarceţi să-mi vedeţi expoziţia?

  — Bineînţeles, José, n-aş lipsi de la asta pentru nimic în lume.

  Zâmbesc, iar el îşi pune braţul pe după mijlocul meu şi mă trage aproape.

  — Înseamnă mult pentru mine, Ana, că o să fii aici, îmi şopteşte în ureche. Mai vrei o margarita?

  — José Luis Rodríguez – nu cumva încerci să mă îmbeţi? Pentru că am impresia că îţi reuşeşte.

  Chicotesc.

  — Cred c-ar fi bună o bere. Mă duc s-aduc o carafa pentru toată lumea.

  — Mai adu de băut, Ana! urlă Kate.

  Kate e teribil de rezistentă. Are braţul petrecut pe după Levi, unul dintre colegii noştri englezi şi fotograful cu care lucrează de regulă pentru ziarul studenţesc. A renunţat să mai fotografieze mostrele de beţivăneală din jurul lui. Are ochi numai pentru Kate. Ea e îmbrăcată într-o cămăşuţă subţire, blugi mulaţi şi pantofi cu tocuri înalte, părul strâns sus cu şuviţe care atârnă plăcut în jurul feţei, obişnuita ei înfăţişare înnebunitoare. Eu sunt mai degrabă genul care poartă pantofi de sport Converse şi tricouri, dar acum port blugii care-mi vin cel mai bine. Mă desprind din strânsoarea lui José şi mă ridic de la masă.

  Ohoo. Mi se învârte capul.

  Trebuie să mă ţin de spătarul scaunului. Cocteilurile pe bază de tequila nu-s o idee prea bună.

  Reuşesc să ajung la bar şi decid că ar fi bine să fac o vizită la baie, cât mai pot să mă ţin pe picioare. Iată o judecată sănătoasă, Ana. Mă împleticesc prin mulţime. Bineînţeles, e coadă, dar cel puţin pe coridor e linişte şi răcoare. Îmi iau telefonul ca să mai alung plictiseala aşteptării. Hmm… Pe cine am sunat ultima oară? Să fi fost José? înainte de asta, un număr pe care nu-l recunosc. Oh, da. Grey. Cred că e numărul lui. Chicotesc. Habar n-am cât e ceasul; poate-l scol din somn. Poate o să aflu de la el de ce mi-a trimis cărţile şi mesajul ăla criptic. Dacă vrea să mă ţină la distanţă, să mă lase în pace. Îmi înăbuş un rânjet de beţiv şi îl sun. Răspunde la al doilea apel.

  — Anastasia?

  E surprins să mă audă. Păi, sincer, şi eu sunt surprinsă că-l sun. Apoi creierul meu confuz sesizează… de unde ştie că sunt eu?

  — De ce mi-ai trimis cărţile alea? articulez eu nedesluşit.

  — Anastasia, ţi-e bine? Vorbeşti ciudat.

  Îi simt îngrijorarea din glas.

  — Nu eu sunt aia ciudată, tu eşti.

  Na, că i-am zis-o, cu un curaj potenţat de alcool.

  — Anastasia, ai băut?

  — Ce-ţi pasă?

  — Sunt… curios. Unde eşti?

  — Într-un bar.

  — Care bar?

  Pare să fie exasperat.

  — Un bar din Portland.

  — Şi cum ajungi acasă?

  — Găsesc eu o cale.

  Conversaţia asta nu decurge aşa cum mă aşteptam.

  — În care bar eşti?

  — De ce mi-ai trimis cărţile, Christian?

  — Anastasia, unde eşti? Spune-mi imediat.

  Are un ton atât de… de dictatorial, normal pentru un maniac al controlului cum e el. Mi-l imaginez ca pe un regizor de film de pe vremuri, îmbrăcat