— Eşti atât de… autoritar.

  Chicotesc.

  — Ana, fir-ar să fie, unde mama dracului eşti?

  Christian Grey mă înjură. Chicotesc din nou.

  — Sunt în Portland… e cale lungă pân' la Seattle.

  — Unde anume în Portland?

  — Noapte bună, Christian.

  — Ana!

  Închid. Ha! Deşi nu mi-a spus despre cărţi. Mă încrunt. Misiunea n-a fost îndeplinită. Sunt beată de-a binelea – capul mi se clatină în timp ce-mi târăsc picioarele la coadă. Ei bine, obiectivul exerciţiului era să mă îmbăt. Am reuşit. Deci, aşa e când eşti beat – probabil că nu e o experienţă pe care să vreau s-o repet. Coada s-a mişcat şi acum e rândul meu. Mă uit în gol la afişul de pe spatele uşii, care proslăveşte virtuţile sexului protejat. Uau, chiar l-am sunat pe Christian Grey? La naiba. Telefonul sună şi mă face să tresar. Scâncesc surprinsă.

  — Bună, rostesc pe un ton plângăreţ în telefon.

  Nu mă aşteptasem la una ca asta.

  — Vin să te iau, spune el şi închide.

  Numai Christian Grey putea să sune atât de calm şi de ameninţător în acelaşi timp.

  Băga-mi-aş picioarele. Îmi ridic blugii. Inima-mi bubuie-n piept. Vine să mă ia? Oh, nu. Mi-e rău… nu… mi-e bine. Ia stai aşa. Doar se joacă cu mintea mea. Nu i-am spus unde sunt. Nu poate să mă găsească aici. Şi-apoi, trec câteva ore până ajunge aici de la Seattle, iar între timp noi vom fi plecat de mult. Mă spăl pe mâini şi îmi controlez faţa în oglindă. Par îmbujorată şi uşor dezorientată. Hmm… tequila.

  Aştept la bar un timp ce mi se pare o eternitate ca să obţin o carafă de bere şi mă întorc în sfârşit la masă.

  — Ai fost plecată cam mult, mă dojeneşte Kate. Unde-ai fost?

  — Am stat la coadă la baie.

  José şi Levi se contrazic cu ardoare cu privire la echipa de baseball locală. José se opreşte din tiradă ca să ne toarne la toţi bere, iar eu sorb îndelung din pahar.

  — Kate, cred c-o să mă duc afară să iau o gură de aer curat.

  — Ana, nu eşti rezistentă deloc.

  — Nu stau mai mult de cinci minute.

  Îmi fac loc din nou prin mulţime. Mi-e greaţă, capul mi se învârteşte supărător şi sunt un pic cam instabilă pe picioare. Mai instabilă decât de obicei.

  Abia când inhalez aerul răcoros al serii în parcare îmi dau seama cât de beată sunt. Vederea mi-a fost afectată şi chiar am început să văd dublu peste tot, ca în vechile reluări ale desenelor animate cu Tom şi Jerry. Cred c-o să mi se facă rău. De ce naiba am ajuns în halul ăsta?

  — Ana, zice José, care a venit după mine. Eşti bine?

  — Cred că am băut cam prea mult.

  Îi zâmbesc fără convingere.

  — Şi eu, murmură el, iar ochii lui negri mă privesc cu intensitate. Ai nevoie de o mână de ajutor? întreabă şi se dă mai aproape, punându-şi braţul în jurul meu.

  — José, sunt bine. Mă descurc.

  Încerc să-l împing încolo, o încercare cam debilă.

  — Ana, te rog, şopteşte el, iar acum mă ţine în braţe, trăgându-mă aproape.

  — José, ce faci?

  — Ştii că te plac, Ana. Te rog.

  Cu mâna pe care o ţine pe şale mă ţine strâns lipită de el, iar cu cealaltă îmi ridică bărbia, dându-mi capul pe spate.

  O, Doamne… ăsta o să mă sărute.

  — Nu, José, opreşte-te… nu.

  Îl împing, dar e ca un zid de muşchi duri şi nu pot să-l clintesc. Şi-a strecurat mâna în părul meu şi-mi ţine capul pe loc.

  — Te rog, Ana, carińo, şopteşte el cu buzele aproape lipite de ale mele.

  Respiraţia lui e blândă şi miroase parcă prea dulce – de la amestecul de bere şi mărgărită. Cu delicateţe, îmi depune săruturi pe maxilar în sus, spre colţul gurii. Mă simt panicată, beată şi ieşită de sub control. Senzaţia e sufocantă.

  — José, nu, îl rog. Nu vreau asta. Eşti prietenul meu, iar eu cred c-o să vomit.

  — Cred că domnişoara a spus nu, rosteşte calm o voce din întuneric.

  La naiba! Christian Grey, e aici.

  — Cum?

  José îmi dă drumul.

  — Grey, spune el scurt.

  Privesc cu nelinişte în sus la Christian. Se uită urât la José şi e furios. Mama mă-sii! Stomacul mi se revoltă, eu mă îndoi de mijloc, corpul meu nemaifiind capabil să tolereze alcoolul îngurgitat, şi vomit spectaculos pe pământ.

  — Îh… Dios mio, Ana!

  José sare înapoi dezgustat. Grey îmi apucă părul şi îl trage în afara „liniei de tragere”, după care mă conduce cu blândeţe spre un strat de flori mai înălţat de la marginea parcării. Remarc, cu profundă recunoştinţă, că locul se află într-un întuneric relativ.

  — Dacă mai ai de vomitat, fă-o aici. O să te ţin eu.

  Şi-a pus un braţ pe după umerii mei – cealaltă îmi ţine părul într-o coadă de cal improvizată, ca să nu-mi cadă în faţă. Încerc cu stângăcie să-l împing de lângă mine, dar vomit din nou… şi din nou. Oh, fir-ar ar naibii… cât o să mai dureze porcăria asta? Chiar şi după ce stomacul mi s-a golit şi nu mai iese nimic, nişte icnete seci, oribile îmi cutremură corpul. Jur în tăcere că n-am să mai beau niciodată. E atât de groaznic încât nu am cuvinte. În sfârşit, se opreşte.

  Îmi odihnesc mâinile pe zidul din cărămidă al stratului de flori, abia reuşind să stau în picioare. Vomitatul în exces este epuizant. Grey îşi ia mâinile de pe mine şi îmi dă o batistă. Numai el